Administratia publica locala in Romania

Ca o concluzie generală se poate spune că fiecare stat este caracterizat printr-un set de problematici care vizează o relaţie între programele partidelor politice şi interesele alegătorilor.

Din acest punct de vedere partidele sunt diferite, iar în interiorul sistemului de partide, fie el bipartidist sau multipartidist, nu poate exista o omogenitate perfectă între aceste componente sau a sprijinului acordat de alegători. Două partide politice pot avea aceeaşi pondere electorală la nivel naţional, dar diferenţele date de voturile regionale pot fi semnificative, propunerile sau programele prin care se vor adresa alegătorilor vor fi diferite, ele putându-se transforma în apărătoarele unor interese locale sau minoritare.

Dimensiunile problematicilor sistemelor de partide sunt în chip firesc reprezentate de partidele politice. Programele propuse de acestea sunt un mijloc de a afla direcţia preocupărilor şi solicitărilor privind politicile publice. Desemnarea reprezentanţilor se face în baza unor criterii care ţin de opţiunile alegătorilor, de comportamentul lor privind valori împărtăşite de grupurile de apartenenţă. Pentru a estima gradul în care aceste dimensiuni există în diferite ţări se poate construi un indice legat de numărul partidelor, purtătoarele acestor problematici. Dificultăţi mai mari pot apărea când aceste problematici sunt însele multidimensionale.

O altă concluzie la care ne-am putea opri ar fi aceea că sistemele de partide sunt efectul a numeroşi factori caracteristici fiecărui stat, ca şi a unor factori socio-economici, ideologici şi electorali. Cauzele unei anumite componente ale unui sistem de partide sunt în bună măsura multiple, dar foarte important este ca acest sistem să reprezinte valorile democratice fundamentale.

Prin însuşi faptul că partidele politice sunt indispensabile democraţiei şi asigură internalizarea acelor componente valorice de referinţă pe care se întemeiază principiile de organizare şi funcţionare ale sistemului politic, ele reclamă un sens care explică credinţele şi atitudinile agregate ale unei comunităţi sau ale unei naţiuni. Acest proces poate explica un anumit model specific al orientărilor electoratului, denumit pattern.

Cultura politică este depozitarul unor tipuri de comportamente, atitudini şi valori politice. Omogenitatea sau eterogenitatea etnică, lingvistică, culturală sau religioasă a unei ţări este un alt aspect important, care afectează o anumită dinamică şi structură a unui sistem de partide. Această situaţie va permite diferite tipuri de organizare a partidelor la nivel local, regional sau naţional. La fel de semnificativ este că putem detecta o parte din cauzele care influenţează numărul partidelor, iar naţionalizarea partidelor şi a sistemelor de partide reflectă o posibilă analiză, care pleacă de la cumularea la nivelul sistemului de partide naţional a performanţelor înregistrate în sub-unităţi. Sistemele de partide din Europa de Vest au dovedit că, încă din anii ’80, apariţia de partide politice noi, în general situate la dreapta extremă sau la stânga spectrului prin partidele verzilor (ecologiste), marchează o perioada care corespunde cu o intensificare a clivajului centru/periferie.

Toate statele unitare cunosc modele de concentrare a puterii politice, dar în mai multe cazuri această situaţie conduce către conflicte interne, fapt care a dus la o revizuire constituţională în ideea unor tipuri de descentralizare administrativă şi teritorială. Astfel, se poate spune că cei mai importanţi vectori care conduc către adoptarea unei forme sau alta de descentralizare sunt partidele politice ca purtătoare de cuvânt a entităţilor sociale pe care le reprezintă.

Regionalizarea, despre care se vorbeşte destul de mult şi în România la ora actuală, este o altă caracteristică a statelor unitare şi presupune unităţi administrativ teritoriale mai extinse decât departamentul (judeţul).

Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică administrativă, lingvistică a unui stat unitar (modelul italian şi francez sunt exemple de asamblare a unităţii statului cu regionalismul, stârnind totuşi disensiuni în interiorul componentelor). Clivajul centru/periferie presupune o opoziţie pe de o parte între centralişti, unitarişti sau naţionalişti, iar pe de altă parte regionalişti, autonomişti sau federalişti. Centrul este reprezentat de Stat, care încearcă acapararea mecanismelor de socializare a periferiilor, adică a populaţiilor diferite (etnic, lingvistic sau religios) de centru.

De aici rezultă partide naţionale care susţin centrul şi partidele etnonaţionaliste sau regionaliste. Partidele mici din România acumulează o pondere asemănătoare a votului în judeţe; chiar dacă în mai multe circumscripţii proporţia voturilor este mai mare sau mai mică decât media naţională înregistrată de partidul respectiv, sprijinul electoratului se dovedeşte relativ omogen. Acelaşi lucru se petrece şi cu partidele naţionale, dacă acestea nu suferă eşecuri electorale semnificative. Cu privire la acest aspect, harta opţiunilor politice rămâne una dinamică datorită răsturnărilor de situaţii electorale generate de discreditări şi reorientări faţă de partidele politice. Toate partidele politice, odată ce au obţinut reprezentare parlamentară, se confruntă cu o dilemă politică dată de această oportunitate: respectiv, dacă vor rămâne în opoziţie sau dacă vor acorda sprijin guvernării.

De altfel acest aspect s-a putut observa foarte bine analizând ultimele alegeri care au avut loc în România, respectiv alegerile din 2000, 2004 şi 2008. Având în vedere toate cele prezentate, ca o concluzie finală, trebuie reţinut că, în democraţiile contemporane – şi includem aici şi România - schimbarea şi stabilitatea politică sunt strâns legate de evoluţiile sistemelor de partide, iar în acest sistem locul partidelor populare este pe primele locuri.

Pe parcursul acestei lucrari am incercat sa avem in vedere un studiu detaliat cu privire la teoria administraţiei publice, studiu ce vizează punerea în evidenţă a rolului pe care administraţia publică îl îndeplineşte în sistemul general de organizare socială.

Obiectul lucrării îl constituie o analiză teoretică şi practică a principalelor reglementări care stau la baza organizării şi funcţionarii sistemului administrativ din ţara noastră.

O astfel de analiză - care să vizeze teoria administraţiei publice - a fost motivată de necesitatea înţelegerii fenomenului administrativ din ţara noastră şi a modului în care aceasta reuşeşte să se alinieze exigenţelor instituite pe plan comunitar având în vedere că de la data de 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

În acest sens am urmărit să subliniem că indiferent de regimul politic, de structura sau de forma de guvernământ a statului, administraţia publică prin funcţiile sale esenţiale ce-i sunt conferite, prin locul stabilit în cadrul societăţii, prin mijloacele pe care le întrebuinţează ori prin scopul pe care îl slujeşte, trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, pe care le regăsim în cadrul oricărei organizări statale.

România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să adopte şi să implementeze valorile administrative care definesc spaţiul european: transparenţa, predictibilitatea, responsabilitatea, adaptabilitatea şi eficienţa, valori care trebuie să se regăsească în instituţiile şi activităţile administrative la toate nivelurile.

Mai mult decât atât, în contextul actual, administraţia publică trebuie să fie una orientată către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se adresează şi să întărească controlul public asupra administraţiei. Se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative, precum şi comunicarea operativă cu cetăţenii. Actualitatea unui studiu care vizează teoria administraţiei publice se impune prin evidenţă dacă pornim de la constanta că în prezent buna guvernare reprezintă conceptul care transpune în practică nevoile cetăţenilor prin modul în care autorităţile publice dau dovadă de implicare şi interes pentru bunul mers al unităţii administrativ-teritoriale pe care o reprezintă. Structura lucrării cuprinde patru capitole, fiecare dezvoltând problemele care vizează administraţia publică din România.

În Capitolul I introductiv am considerat oportun să evidenţiez unele noţiuni generale cu privire la administraţia publică, reţinând în acest sens că, în concepţia clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia. În argumentarea acestei susţineri s-a subliniat că executivul are şi o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituţionale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, administraţia este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea legislativă, nici de puterea judecătorească, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat.

În Capitolul II al proiectului analiza vizează sistemul administraţiei centrale în România, prin prezentarea rolului şi atribuţiilor ce revin autorităţilor administraţiei publice centrale.

În mod corelativ, în Capitolul III sunt analizate principiile şi regulile de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale în sistemul de drept românesc.

În acest sens sunt detaliate principiile organizării administraţiei publice locale, respectiv: principiul descentralizării, principiul autonomiei locale, principiul deconcentrării serviciilor publice, principiul eligibilităţii, principiul legalităţii, principiul consultării cetăţenilor, principiul subsidiarităţii.

În structura lucrării Capitolul IV prezintă o importanţă evidentă fiind aduse în analiză două pliere importante care stau la baza activităţii administraţiei publice: principiul legalităţii şi controlul exercitat asupra administraţiei publice.

În finalul studiului sunt evidenţiate influenţele procesului de integrare europeană asupra normelor juridice aplicabile administraţiei publice din România, fiind prezentate totodată şi principalele concluzii reţinute pe parcursul acestei analize.

Vechii greci asociau perfecţiunea estetică cu sfera datorită faptului că toate punctele de pe suprafaţa ei sunt egal distanţate faţă de centru. Egalitatea era deci considerată drept măsură a perfecţiunii, etalon chiar şi în materie de frumuseţe. Vast domeniu de aplicabilitate pentru o noţiune cameleonică ce transgresează cu multă naturaleţe mai multe discipline de studiu: de la egalitatea algebrică şi identitatea geometrică în matematică, la egalitatea cantitativă şi teoria relativităţii în fizică şi până la egalitatea-echitate pe tărâmul ştiinţelor sociale! Nu e mai puţin adevărat însă că egalitatea însăşi este un concept extrem de vast şi de complex .

Secolul al XX-lea a fost martorul răspândirii ideii de democraţie din sfera politica înspre cele mai multe domenii ale vieţii sociale.

Credinţa că oamenii sunt egali în demnitate şi drepturi a fost întărită de instituţiile societăţii de masă, în special de industria de divertisment, care dezvoltă capacitatea persoanei obişnuite de a se pune pe sine în locul altora şi de a privi viaţa aşa cum ar privi-o ei. Dezvoltarea empatiei este de o importanţă crucială, atât pentru recunoaşterea discriminării, cât şi pentru încercările de a o reduce, în cadrul acestei mişcări fundamentate pe sentiment, ideea de discriminare a ajuns să fie folosită din ce în ce mai mult, începând din anii '50, pentru a desemna o acţiune sau o practică ce contestă egalitatea tratamentului, putând fi pusă aşadar sub semnul întrebării. Cei privaţi de tratament egal au deseori un sentiment mai pronunţat de supărare decât pot estima vreodată cei ce nu trec prin asemenea experienţe.

Astfel, este foarte probabil că apelurile la ajutor pentru eliminarea discriminării vor continua sa provoace câteva decenii de acum încolo reacţii emoţionale de tipul simpatiei sau al exasperării . Egalitatea este în acelaşi timp cea mai naturală dar şi cea mai himerică dintre noţiunile cu care operează ştiinţele sociale normative, parcursul său istoric dovedind din plin aceste atribute.

Dacă iniţial egalitatea era conţinută în interiorul ierarhiilor specifice societăţilor organizate în caste, ulterior a evoluat până la a conţine ea însăşi inegalităţile inerente societăţilor moderne, egalitare. Cele de mai sus sunt valabile şi dacă sunt privite din perspectiva problematicii egalităţii de şanse şi tratament în administraţie din perspectiva realităţilor existente în acest domeniu în Uniunea Europeană şi a schimbărilor produse în cadrul legislaţiei naţionale prin adoptarea acquis-ului comunitar.

După cum am arătat în cadrul lucrării, Uniunea Europeană, deşi având competenţe restrânse în cadrul politicii sociale, a profitat de puterile sale în domeniul libertăţii de circulaţie pentru a institui un cadru modern şi cât mai adecvat pentru protejarea egalităţii de şanse şi de tratament atât în cazul angajaţilor din domeniul public cât şi al celor din domeniul privat.

Cum administraţia, atât la nivelul Uniunii cât şi a statelor componente, cuprinde de fapt oameni, cu toate încercările de a i se da o faţă impersonală, are caracteristicile acestora, cu părţile lor bune şi mai puţin bune. Astfel, este de un deosebit interes practic pentru buna sa funcţionare a se încerca o reglementare cât mai bine balansată a problematicii egalităţii de şanse şi tratament.

Etica sau deontologia reprezintă, în sens larg, ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi, iar obţinerea unei eficiente maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.

Deontologia funcţionarilor publici reprezintă totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea statutului său de persoană învestită cu exercitarea prerogativelor de putere publică. Aşa cum am detaliat pe parcursul lucrării de faţă, trăsăturile care stau la baza conţinutului noţiunii de deontologie a funcţionarilor publici sunt următoarele: deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala; normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public; statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui interpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului; aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei.

Astfel, o anumită abordare avea deontologia funcţiei publice într-o anumită orânduire şi o cu totul altă abordare are în momentul de faţă. Această trăsătură poate fi nuanţată şi spaţial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric fiecare stat are propria sa reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordării deontologice a funcţiei publice. Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic, ci şi unul practic foarte bine determinat. Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice.

Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică. Pentru că funcţionarii publici sunt purtătorii puterii discreţionare a administraţiei publice, şi adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relaţiile sale în interiorul serviciului, cu şefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât şi cu beneficiarii activităţii sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituţii ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.

Toate aceste principii sunt reglementate şi detaliate, aşa cum am văzut, în Codul de Conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în Statutul funcţionarilor publici - Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007.

Reforma administraţiei publice este un concept larg, care include toate aspectele organizării sectorului public, printre care se remarcă arhitectura generală a ministerelor, organizaţiilor şi instituţiilor de la nivel local, sistemele, structurile, procesele, motivaţiile, precum şi modul de supraveghere a acestora şi de adaptare periodică a sistemului.

Pe de o parte, administraţia se referă la modul în care este autorizată formal, ordonată şi organizată coordonarea activităţilor din sectorul public, iar pe de altă parte, capacitatea administrativă care este o evaluare a funcţionării structurii ierarhice a personalului din serviciile publice, fiind astfel doar unul dintre elementele reformei administraţiei publice. Cu toate acestea, capacitatea administrativă este esenţială pentru reforma şi pentru funcţionarea statului, dar aceasta este doar o parte a acestei viziuni complexe şi, în sine, nu poate asigura rezultatele aşteptate de la o administraţie modernă. În fapt, simpla creştere a capacităţii administrative poate fi un impediment în obţinerea rezultatelor, pentru că depinde parţial de modul în care este organizată şi realizată, dar şi de modul de încadrare cu personal şi de atitudinea acestora referitoare la realizarea atribuţiilor lor.

Descentralizarea managementului, deconcentrarea şi redimensionarea serviciilor publice sunt coordonate ale managementului public. Tendinţa către descentralizarea managementului în serviciile publice face parte din încercarea de a debirocratiza serviciile publice. Drept urmare, principala preocupare a teoreticienilor este să descopere dacă instituţiile publice ar putea deveni eficiente în condiţiile în care managerii publici ar fi lăsaţi liberi să le conducă.

Pornind de la aceste aspecte s-a intensificat din ce în ce mai mult preocuparea managerilor publici de a-şi întări rolul în îndeplinirea misiunii şi scopurilor propuse. În acest context accentele se pun din ce în ce mai mult pe autonomia managerială şi economico-financiară într-un mediu foarte complex şi puţin previzibil.

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice sistem administrativ european.

Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale. Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului. Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală.

Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari. De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar. În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale. Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc.

Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu. Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns. Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor. Reprezentantul Guvernului pe plan local, este, aşa cum am reţinut pe parcursul lucrării, prefectul. Rolul prefectului este acela de a conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal, actul atacat fiind suspendat de drept. În vederea îndeplinirii rolului său, legea prevede că activitatea prefectului trebuie să se întemeieze pe următoarele principii: principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul obiectivităţii; principiul transparenţei; principiul eficienţei; principiul responsabilităţii; principiul orientării către cetăţean.

Autoritatea publică abilitată să-l numească în funcţie pe prefect este Guvernul. Numirea în funcţia de prefect se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, persoana numită în această funcţie trebuind să aibă studii superioare de lungă durată.

Legea stabileşte expres condiţiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru ocuparea funcţiei de prefect, respectiv de subprefect: are vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect, respectiv 27 de ani pentru subprefect; îndeplineşte condiţiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice; are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diploma de licenţă sau echivalentă, şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv 3 ani pentru subprefect; a absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică, organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate, din ţară sau din străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe juridice sau administrative ori a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar. Pentru a putea fi numiţi în aceste funcţii mai este necesar ca aceste persoane să nu se afle într-o situaţie pe care legea o declară ca fiind incompatibilă cu funcţia de prefect. Începând cu data de 1 ianuarie 2006, prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici, aşa cum rezultă din prevederile art. 9 din Legea nr. 340/2004.

Administraţia publică locală reprezintă, la rândul ei, o structură a administraţiei publice cu o natură juridică aparte, datorită faptului că puterea sa nu provine din puterea de stat, ci îşi trage forţa din voinţa alegătorilor locali care sunt reprezentaţi de autorităţile administrative autonome în numele căruia ele acţionează. Administraţia publică locală este competentă, îşi exercită atribuţiile, numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează, sau altfel spus autoritatea lor se termină la hotarele teritoriale ale circumscripţiei respective.

 Având în vedere toate cele exprimate de-a lungul celor trei capitole ale lucrării de faţă, trebuie făcută precizarea că România va trebui să ţină cont sau să se inspire măcar în reforma structurilor administrative proprii, de experienţa unor state mai dezvoltate membre ale Uniunii Europene încă de la începuturile sale. Astfel va trebui avută în vedere atât perfecţionarea organizării administrativ-teritoriale şi întărirea dimensiunii interne a autonomiei locale, cât şi o mai mare deschidere a colectivităţilor teritoriale locale spre exterior, în condiţiile respectării suveranităţii şi unităţii statului.

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice guvern european. Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale.

Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului.

Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală. Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari.

De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar.

În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale. Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc. Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu. Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns.

Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor.