Etica in administratia publica

Aşa cum am încercat să evidenţiem pe parcursul acestei lucrări, administraţia publică reprezintă astăzi o „forţă” care antrenează dezvoltarea sau stagnarea unei ţări, în funcţie de gradul de deschidere, de orientare, dar şi de implicare al celor care ne administrează.

În contextul actualelor schimbări sociale, economice, tehnologice şi culturale foarte rapide, inerţia tradiţiei poate constitui un obstacol în calea unor procese adaptative absolut necesare. Administraţia publică nu se poate sustrage acestor procese de schimbare; dimpotrivă, ea trebuie să se adapteze rapid sau chiar să iniţieze asemenea schimbări.

Concret, adaptarea administraţiei publice la schimbare presupune perspectiva guvernării în spiritul exigenţelor instituite la nivel instituţional european, practicarea unui management al performanţei - conceptul nefiind unul propriu numai sectorului privat.

Dimpotrivă, astăzi managementul public constituie premisa reuşitei organizării eficiente a sectorului public.

Adaptarea cu întârziere a administraţiei publice din România, la nivelul acestor exigenţele, în sensul creşterii capacitaţii instituţionale şi promovării unui management public bazat pe calitate, eficienţă şi performanţă, a îngreunat procesul reformator în cadrul sistemului, cu consecinţele de rigoare.

Adaptarea administraţiei publice din România la sistemul administrativ de tip european îi va spori rolul şi funcţiile, iar conţinutul şi calitatea serviciilor publice vor contura noi valenţe conceptuale precum şi noi schimbări în calitatea managementului, orientate spre performanţă şi eficienţă.

Constituţia României constituie piatra de temelie a cadrului procedural şi legal de organizare şi funcţionare a administraţiei publice. Regulile ce stau la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice le regăsim în Capitolul V al Titlului III din Constituţie.

Ca o concluzie generală se poate spune că fiecare stat este caracterizat printr-un set de problematici care vizează o relaţie între programele partidelor politice şi interesele alegătorilor.

Din acest punct de vedere partidele sunt diferite, iar în interiorul sistemului de partide, fie el bipartidist sau multipartidist, nu poate exista o omogenitate perfectă între aceste componente sau a sprijinului acordat de alegători. Două partide politice pot avea aceeaşi pondere electorală la nivel naţional, dar diferenţele date de voturile regionale pot fi semnificative, propunerile sau programele prin care se vor adresa alegătorilor vor fi diferite, ele putându-se transforma în apărătoarele unor interese locale sau minoritare.

Dimensiunile problematicilor sistemelor de partide sunt în chip firesc reprezentate de partidele politice. Programele propuse de acestea sunt un mijloc de a afla direcţia preocupărilor şi solicitărilor privind politicile publice. Desemnarea reprezentanţilor se face în baza unor criterii care ţin de opţiunile alegătorilor, de comportamentul lor privind valori împărtăşite de grupurile de apartenenţă. Pentru a estima gradul în care aceste dimensiuni există în diferite ţări se poate construi un indice legat de numărul partidelor, purtătoarele acestor problematici. Dificultăţi mai mari pot apărea când aceste problematici sunt însele multidimensionale.

O altă concluzie la care ne-am putea opri ar fi aceea că sistemele de partide sunt efectul a numeroşi factori caracteristici fiecărui stat, ca şi a unor factori socio-economici, ideologici şi electorali. Cauzele unei anumite componente ale unui sistem de partide sunt în bună măsura multiple, dar foarte important este ca acest sistem să reprezinte valorile democratice fundamentale.

Prin însuşi faptul că partidele politice sunt indispensabile democraţiei şi asigură internalizarea acelor componente valorice de referinţă pe care se întemeiază principiile de organizare şi funcţionare ale sistemului politic, ele reclamă un sens care explică credinţele şi atitudinile agregate ale unei comunităţi sau ale unei naţiuni. Acest proces poate explica un anumit model specific al orientărilor electoratului, denumit pattern.

Cultura politică este depozitarul unor tipuri de comportamente, atitudini şi valori politice. Omogenitatea sau eterogenitatea etnică, lingvistică, culturală sau religioasă a unei ţări este un alt aspect important, care afectează o anumită dinamică şi structură a unui sistem de partide. Această situaţie va permite diferite tipuri de organizare a partidelor la nivel local, regional sau naţional. La fel de semnificativ este că putem detecta o parte din cauzele care influenţează numărul partidelor, iar naţionalizarea partidelor şi a sistemelor de partide reflectă o posibilă analiză, care pleacă de la cumularea la nivelul sistemului de partide naţional a performanţelor înregistrate în sub-unităţi. Sistemele de partide din Europa de Vest au dovedit că, încă din anii ’80, apariţia de partide politice noi, în general situate la dreapta extremă sau la stânga spectrului prin partidele verzilor (ecologiste), marchează o perioada care corespunde cu o intensificare a clivajului centru/periferie.

Toate statele unitare cunosc modele de concentrare a puterii politice, dar în mai multe cazuri această situaţie conduce către conflicte interne, fapt care a dus la o revizuire constituţională în ideea unor tipuri de descentralizare administrativă şi teritorială. Astfel, se poate spune că cei mai importanţi vectori care conduc către adoptarea unei forme sau alta de descentralizare sunt partidele politice ca purtătoare de cuvânt a entităţilor sociale pe care le reprezintă.

Regionalizarea, despre care se vorbeşte destul de mult şi în România la ora actuală, este o altă caracteristică a statelor unitare şi presupune unităţi administrativ teritoriale mai extinse decât departamentul (judeţul).

Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică administrativă, lingvistică a unui stat unitar (modelul italian şi francez sunt exemple de asamblare a unităţii statului cu regionalismul, stârnind totuşi disensiuni în interiorul componentelor). Clivajul centru/periferie presupune o opoziţie pe de o parte între centralişti, unitarişti sau naţionalişti, iar pe de altă parte regionalişti, autonomişti sau federalişti. Centrul este reprezentat de Stat, care încearcă acapararea mecanismelor de socializare a periferiilor, adică a populaţiilor diferite (etnic, lingvistic sau religios) de centru.

De aici rezultă partide naţionale care susţin centrul şi partidele etnonaţionaliste sau regionaliste. Partidele mici din România acumulează o pondere asemănătoare a votului în judeţe; chiar dacă în mai multe circumscripţii proporţia voturilor este mai mare sau mai mică decât media naţională înregistrată de partidul respectiv, sprijinul electoratului se dovedeşte relativ omogen. Acelaşi lucru se petrece şi cu partidele naţionale, dacă acestea nu suferă eşecuri electorale semnificative. Cu privire la acest aspect, harta opţiunilor politice rămâne una dinamică datorită răsturnărilor de situaţii electorale generate de discreditări şi reorientări faţă de partidele politice. Toate partidele politice, odată ce au obţinut reprezentare parlamentară, se confruntă cu o dilemă politică dată de această oportunitate: respectiv, dacă vor rămâne în opoziţie sau dacă vor acorda sprijin guvernării.

De altfel acest aspect s-a putut observa foarte bine analizând ultimele alegeri care au avut loc în România, respectiv alegerile din 2000, 2004 şi 2008. Având în vedere toate cele prezentate, ca o concluzie finală, trebuie reţinut că, în democraţiile contemporane – şi includem aici şi România - schimbarea şi stabilitatea politică sunt strâns legate de evoluţiile sistemelor de partide, iar în acest sistem locul partidelor populare este pe primele locuri.

Pe parcursul acestei lucrari am incercat sa avem in vedere un studiu detaliat cu privire la teoria administraţiei publice, studiu ce vizează punerea în evidenţă a rolului pe care administraţia publică îl îndeplineşte în sistemul general de organizare socială.

Obiectul lucrării îl constituie o analiză teoretică şi practică a principalelor reglementări care stau la baza organizării şi funcţionarii sistemului administrativ din ţara noastră.

O astfel de analiză - care să vizeze teoria administraţiei publice - a fost motivată de necesitatea înţelegerii fenomenului administrativ din ţara noastră şi a modului în care aceasta reuşeşte să se alinieze exigenţelor instituite pe plan comunitar având în vedere că de la data de 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

În acest sens am urmărit să subliniem că indiferent de regimul politic, de structura sau de forma de guvernământ a statului, administraţia publică prin funcţiile sale esenţiale ce-i sunt conferite, prin locul stabilit în cadrul societăţii, prin mijloacele pe care le întrebuinţează ori prin scopul pe care îl slujeşte, trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, pe care le regăsim în cadrul oricărei organizări statale.

România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să adopte şi să implementeze valorile administrative care definesc spaţiul european: transparenţa, predictibilitatea, responsabilitatea, adaptabilitatea şi eficienţa, valori care trebuie să se regăsească în instituţiile şi activităţile administrative la toate nivelurile.

Mai mult decât atât, în contextul actual, administraţia publică trebuie să fie una orientată către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se adresează şi să întărească controlul public asupra administraţiei. Se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative, precum şi comunicarea operativă cu cetăţenii. Actualitatea unui studiu care vizează teoria administraţiei publice se impune prin evidenţă dacă pornim de la constanta că în prezent buna guvernare reprezintă conceptul care transpune în practică nevoile cetăţenilor prin modul în care autorităţile publice dau dovadă de implicare şi interes pentru bunul mers al unităţii administrativ-teritoriale pe care o reprezintă. Structura lucrării cuprinde patru capitole, fiecare dezvoltând problemele care vizează administraţia publică din România.

În Capitolul I introductiv am considerat oportun să evidenţiez unele noţiuni generale cu privire la administraţia publică, reţinând în acest sens că, în concepţia clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia. În argumentarea acestei susţineri s-a subliniat că executivul are şi o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituţionale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, administraţia este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea legislativă, nici de puterea judecătorească, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat.

În Capitolul II al proiectului analiza vizează sistemul administraţiei centrale în România, prin prezentarea rolului şi atribuţiilor ce revin autorităţilor administraţiei publice centrale.

În mod corelativ, în Capitolul III sunt analizate principiile şi regulile de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale în sistemul de drept românesc.

În acest sens sunt detaliate principiile organizării administraţiei publice locale, respectiv: principiul descentralizării, principiul autonomiei locale, principiul deconcentrării serviciilor publice, principiul eligibilităţii, principiul legalităţii, principiul consultării cetăţenilor, principiul subsidiarităţii.

În structura lucrării Capitolul IV prezintă o importanţă evidentă fiind aduse în analiză două pliere importante care stau la baza activităţii administraţiei publice: principiul legalităţii şi controlul exercitat asupra administraţiei publice.

În finalul studiului sunt evidenţiate influenţele procesului de integrare europeană asupra normelor juridice aplicabile administraţiei publice din România, fiind prezentate totodată şi principalele concluzii reţinute pe parcursul acestei analize.

Administraţia se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane. Administraţia publică în statul de drept reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior, cât şi în exterior.

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Complexitatea cerinţelor sociale, ridică în faţa administraţiei o serie de probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne.

În ţara noastră, tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism. Administraţia publică din ţara noastră s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile. Includerea ei, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi.

Ideea de reformă, atât de frecvent vehiculată, este prea des legată de formulări generale, soluţii formale, iar procesele de conducere şi organizare nu sunt considerate atât de importante în reformarea sistemului administrativ, accentuându-se tot mai des importanţa cadrului legislativ. Nu putem nega importanţa acestuia în reforma administraţiei publice, dar ignorarea necesităţii unei perspective strategice, lipsa unor preocupări constante referitoare la pregătirea managerială a responsabililor administrativi şi-a pus şi tinde să-şi pună încă amprenta asupra unor instituţii administrative, activitatea cărora este prea puţin bazată pe iniţiativă şi flexibilitate.

În ţara noastră, capacitatea de adaptare a instituţiilor la cerinţele în schimbare ale mediului socio-economic, precum şi la statutul de stat membru al Uniunii Europene (România a devenit stat membru al Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007) constituie una din priorităţile reformei administraţiei publice româneşti. Acest proces, care se desfăşoară atât la nivel central, cât şi la nivel local, are ca obiective de referinţă elaborarea şi promovarea politicilor publice şi a actelor normative naţionale în conformitate cu standardele Uniunii Europene şi cu acquis-ul comunitar şi crearea cadrului instituţional adecvat pentru desfăşurarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară. Atingerea acestor obiective presupune adoptarea unor instrumente şi metode moderne de management în diferite domenii de interes public şi creşterea capacităţii de gestionare eficientă a programelor cu finanţare externă, în contextul creşterii gradului de transparenţă în relaţiile publice.

După cum se va evidenţia, administraţia publică, fenomen social complex - respectiv sistem şi acţiune socială - inclusiv de natură juridică, are la bază o serie de legităţi sau principii care-i fundamentează existenţa şi modul de manifestare. Principiile administraţiei publice reprezintă un ansamblu unitar de reguli de bază având o natură politică, economică, socială şi juridică care determină în mod esenţial organizarea, funcţionarea şi activitatea sistemului executiv de organe al statului. În acest sens Constituţia României, republicată în anul 2003 prevede că „administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.

Aceste principii sunt amplu evidenţiate pe parcursul acestui studiu fiind analizate principalele dispoziţii cuprinse în Legea administraţiei publice locale - Legea nr. 215/2001, republicată în anul 2007 şi modificată prin O.U.G. nr. 20/2008 şi prin Legea nr. 35/2008. Acest act normativ, reglementează regimul general al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale.

Administraţia publică ca sistem de autorităţi reprezentând puterea executivă este un subsistem în cadrul autorităţilor statului şi, implicit, o componentă a sistemului social global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într-o anumită structură şi supuse unor interacţiuni atât între părţile care o compun, cât şi între ansamblul propriu-zis raportat la mediile social, politic şi juridic în care acesta se integrează.

Studiul de faţă îşi propune o analiză detaliată a problemelor legate de „Administraţia publică din România şi mediul juridic”. Administraţia publică din societatea modernă, pe de o parte, constituie, prin ea însăşi, un mediu juridic, ca expresie şi instrument al numeroaselor reguli de drept, iar, pe de altă parte, se găseşte inserată într-o reglementare juridică, formulată de principiile puterii politice.

Rezultă că, în întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează normelor juridice, însăşi raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea înfăptuirii acestora.

Vechii greci asociau perfecţiunea estetică cu sfera datorită faptului că toate punctele de pe suprafaţa ei sunt egal distanţate faţă de centru. Egalitatea era deci considerată drept măsură a perfecţiunii, etalon chiar şi în materie de frumuseţe. Vast domeniu de aplicabilitate pentru o noţiune cameleonică ce transgresează cu multă naturaleţe mai multe discipline de studiu: de la egalitatea algebrică şi identitatea geometrică în matematică, la egalitatea cantitativă şi teoria relativităţii în fizică şi până la egalitatea-echitate pe tărâmul ştiinţelor sociale! Nu e mai puţin adevărat însă că egalitatea însăşi este un concept extrem de vast şi de complex .

Secolul al XX-lea a fost martorul răspândirii ideii de democraţie din sfera politica înspre cele mai multe domenii ale vieţii sociale.

Credinţa că oamenii sunt egali în demnitate şi drepturi a fost întărită de instituţiile societăţii de masă, în special de industria de divertisment, care dezvoltă capacitatea persoanei obişnuite de a se pune pe sine în locul altora şi de a privi viaţa aşa cum ar privi-o ei. Dezvoltarea empatiei este de o importanţă crucială, atât pentru recunoaşterea discriminării, cât şi pentru încercările de a o reduce, în cadrul acestei mişcări fundamentate pe sentiment, ideea de discriminare a ajuns să fie folosită din ce în ce mai mult, începând din anii '50, pentru a desemna o acţiune sau o practică ce contestă egalitatea tratamentului, putând fi pusă aşadar sub semnul întrebării. Cei privaţi de tratament egal au deseori un sentiment mai pronunţat de supărare decât pot estima vreodată cei ce nu trec prin asemenea experienţe.

Astfel, este foarte probabil că apelurile la ajutor pentru eliminarea discriminării vor continua sa provoace câteva decenii de acum încolo reacţii emoţionale de tipul simpatiei sau al exasperării . Egalitatea este în acelaşi timp cea mai naturală dar şi cea mai himerică dintre noţiunile cu care operează ştiinţele sociale normative, parcursul său istoric dovedind din plin aceste atribute.

Dacă iniţial egalitatea era conţinută în interiorul ierarhiilor specifice societăţilor organizate în caste, ulterior a evoluat până la a conţine ea însăşi inegalităţile inerente societăţilor moderne, egalitare. Cele de mai sus sunt valabile şi dacă sunt privite din perspectiva problematicii egalităţii de şanse şi tratament în administraţie din perspectiva realităţilor existente în acest domeniu în Uniunea Europeană şi a schimbărilor produse în cadrul legislaţiei naţionale prin adoptarea acquis-ului comunitar.

După cum am arătat în cadrul lucrării, Uniunea Europeană, deşi având competenţe restrânse în cadrul politicii sociale, a profitat de puterile sale în domeniul libertăţii de circulaţie pentru a institui un cadru modern şi cât mai adecvat pentru protejarea egalităţii de şanse şi de tratament atât în cazul angajaţilor din domeniul public cât şi al celor din domeniul privat.

Cum administraţia, atât la nivelul Uniunii cât şi a statelor componente, cuprinde de fapt oameni, cu toate încercările de a i se da o faţă impersonală, are caracteristicile acestora, cu părţile lor bune şi mai puţin bune. Astfel, este de un deosebit interes practic pentru buna sa funcţionare a se încerca o reglementare cât mai bine balansată a problematicii egalităţii de şanse şi tratament.

În studiul de faţă am analizat detaliat concepte de bază precum cele de morală, etică şi deontologie.

Aşa cum am reţinut, morala este definită ca fiind un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului, fundate pe valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste, corectitudine, sinceritate, responsabilitate, norme caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare şi impuse atât de către propria conştiinţă (conştiinţa morală), cât şi de presiunea atitudinilor celorlalţi (opinia publică). Morala este un fenomen omniprezent în viaţa socială şi organizaţională şi operează cu enunţuri categorice, imperative, prin care impune individului o anumită conduită sau îi interzice o alta.

Normele morale sunt enunţuri prescriptive prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în situaţii similare pentru ca manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune şi nu ca rele. Toate normele morale au două componente fundamentale care se cristalizează în două forme: calitativă şi imperativă. Cea calitativă indică cum anume trebuie „să fii” sau „să faci” şi cea imperativă ce anume trebuie „să faci” sau „să fii”.

Etica are misiunea de a realiza un acord optim între natura şi nivelul existenţei sociale şi conştiinţa morală, ceea ce presupune eliminarea mentalităţilor întârziate şi contribuţia la modelarea unor conştiinţe care să devanseze existenţa socială actuală, care să gândească şi să acţioneze prospectiv. Principala misiune a eticii este prescrierea de reguli atât pentru conduita individuală, cât şi pentru organizarea socială a vieţii morale.

Din această perspectivă, etica poate fi definită, în sens larg, ca fiind disciplina care se ocupă cu ce este valoros în viaţă, cu ce merită să dorim şi cu regulile ce ar trebui să guverneze comportamentul uman. Deontologia reprezintă, „lato sensu” ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi, iar obţinerea unei eficiente maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.

Instituţiile publice reprezintă ansamblul structurilor organizate, create în societate pentru gestionarea afacerilor publice şi reprezintă, în sensul pe care îl au în ziua de astăzi, singurul mod de organizare social-economică a statului care poate face faţă provocărilor modernităţii (numărul mare al populaţiei, diversitatea şi complexitatea nevoilor umane ce se cer satisfăcute).

Trăsăturile instituţiilor publice pot fi sintetizate în patru dimensiuni principale ale acestora: pot manevra un număr mare de sarcini; pun accent pe cuantificare; operează într-un mod previzibil, standardizat; pun accent pe controlul asupra celor angrenaţi în sistemul instituţiilor.

Tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism; astfel noţiunea de management public reprezintă ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, bine structurate, existente între componente ale sistemului administrativ, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile/procesele de acţiune, şi/sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţi ce satisfac interesul public .

În ceea ce priveşte activitatea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aceasta formează în mod continuu obiect de strategie guvernamentală, elaborată în ideea şi pentru modernizarea structurilor administrative. Această strategie trebuie se axează, de regulă, în următoarele domenii specifice : restructurarea profundă a administraţiei publice centrale şi locale; deconcentrarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative şi financiare; eficientizarea administraţiei publice; profesionalizarea funcţiei publice ; schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean etc.

Perceperea clară şi profundă a nevoii de schimbare în Ministerul Administraţiei şi Internelor este indispensabilă procesului schimbării (care înseamnă o profundă reformă administrativă), perceperea schimbării fiind importantă, dar nu suficientă şi de aceea trebuie susţinută de un complex de activităţi efective. Procesul de modernizare a administraţiei publice din România se încadrează în demersul similar al ţărilor europene.

Fiecare ţară se află într-un anumit stadiu al modernizării, ţinându-se seama de noile realităţi: accentuarea procesului de globalizare a economiei mondiale; intensificarea procesului de creare a Europei unite din punct de vedere politic şi economic; diminuarea atribuţiilor statului în domeniul vieţii economice şi sociale etc.

În România, ca de altfel în majoritatea ţărilor din estul continentului, reforma în administraţia publică este un proces ce se realizează în condiţii diferite faţă de procesul de modernizare a administraţiei publice din ţările din vest. Astfel, procesul de reformă are particularităţi legate de: accentuarea restricţiilor economice; îndeplinirea condiţiilor privind aderarea la Uniunea Europeană.

În general prin conceptul de administraţie publică, elaborat pe baza prevederilor constituţionale, se înţelege activitatea ce rezidă, în principal, în organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice.

La nivelul statului, alături de interesele generale se întâlnesc şi interesele locale, între acestea existând o interdependenţă reciprocă, fapt ce face ca, în sfera de competenţă a dreptului să regăsim toate regulile care fixează organele centrale ale statului şi modul lor de funcţionare, precum şi organele de autonomie locală.

În acelaşi sens, interesele publice ale unei colectivităţi nu au întotdeauna aceeaşi întindere, întrucât pot exista, interese generale ale statului, dar şi interese ale unor judeţe, aşa cum pot exista şi interese ale unor comune sau a unei singure comune. Tot astfel, într-un stat există interese generale, alături de care există interese judeţene şi interese locale.

Din acest context rezultă că există o interferenţă reciprocă între interesul general şi cel local, acesta din urmă fiind considerat în acelaşi timp ca fiind şi general. Între stat, în genere şi interesele judeţene sau cele pur locale nu există o separaţiune completă, ci dimpotrivă şi unele şi altele au întotdeauna o anumită interdependenţă asupra bunului mers al statului. Întrucât există o diversitate de probleme ce trebuie rezolvate în condiţii de operativitate şi eficienţă, statul stabileşte care dintre problemele ce intră la un moment dat în sfera administraţiei de stat vor fi în competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale. Sfera problemelor locale este stabilită, de regulă, prin Constituţie ori prin lege.

Recunoaşterea acestor probleme specifice locale, presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare, cum ar fi: patrimoniu propriu, un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu. Într-un asemenea cadru fundamentat, colectivităţilor locale li se acordă posibilitatea de a participa la circuitul juridic, în nume propriu. Pe această bază, colectivităţile locale devin persoane juridice. Exercitarea atribuţiilor acestora este încredinţată unor autorităţi proprii colectivităţilor locale, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de lege.

Aşadar, autorităţile locale sunt reprezentantele colectivităţilor locale, rezultate din alegeri libere desfăşurate în unitatea administrativ teritorială. În materia analizată, trebuie iniţiate unele măsuri legislative, aşa cum de multe ori s-a arătat şi în literatura de specialitate, întrucât există unele lacune legislative, sau dimpotrivă există prevederi care nu corespund în tocmai necesităţilor practice, fiind necesară o reconsiderare a lor.