Administratia publica din Romania in contextul Constitutiei Romaniei

Descrierea pe scurt a lucrării:

Pornind de la considerentul că reglementarea funcţiei publice în România are o lungă tradiţie, ţara noastră fiind printre primele state din Europa care a consacrat o reglementare specială a funcţionarilor publici pe parcursul lucrării „Accesul la ocuparea funcţiei publice” am avut în vedere o analiză exhaustivă a reglementărilor în materie, cu privire la condiţiile de acces la funcţiile publice, atât prin prezentarea problemelor din punct de vedere teoretic, cât şi prin argumentarea acestora în mod practic, prin trimitere la soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în această materie.

Ca o concluzie generală se poate spune că fiecare stat este caracterizat printr-un set de problematici care vizează o relaţie între programele partidelor politice şi interesele alegătorilor.

Din acest punct de vedere partidele sunt diferite, iar în interiorul sistemului de partide, fie el bipartidist sau multipartidist, nu poate exista o omogenitate perfectă între aceste componente sau a sprijinului acordat de alegători. Două partide politice pot avea aceeaşi pondere electorală la nivel naţional, dar diferenţele date de voturile regionale pot fi semnificative, propunerile sau programele prin care se vor adresa alegătorilor vor fi diferite, ele putându-se transforma în apărătoarele unor interese locale sau minoritare.

Dimensiunile problematicilor sistemelor de partide sunt în chip firesc reprezentate de partidele politice. Programele propuse de acestea sunt un mijloc de a afla direcţia preocupărilor şi solicitărilor privind politicile publice. Desemnarea reprezentanţilor se face în baza unor criterii care ţin de opţiunile alegătorilor, de comportamentul lor privind valori împărtăşite de grupurile de apartenenţă. Pentru a estima gradul în care aceste dimensiuni există în diferite ţări se poate construi un indice legat de numărul partidelor, purtătoarele acestor problematici. Dificultăţi mai mari pot apărea când aceste problematici sunt însele multidimensionale.

O altă concluzie la care ne-am putea opri ar fi aceea că sistemele de partide sunt efectul a numeroşi factori caracteristici fiecărui stat, ca şi a unor factori socio-economici, ideologici şi electorali. Cauzele unei anumite componente ale unui sistem de partide sunt în bună măsura multiple, dar foarte important este ca acest sistem să reprezinte valorile democratice fundamentale.

Prin însuşi faptul că partidele politice sunt indispensabile democraţiei şi asigură internalizarea acelor componente valorice de referinţă pe care se întemeiază principiile de organizare şi funcţionare ale sistemului politic, ele reclamă un sens care explică credinţele şi atitudinile agregate ale unei comunităţi sau ale unei naţiuni. Acest proces poate explica un anumit model specific al orientărilor electoratului, denumit pattern.

Cultura politică este depozitarul unor tipuri de comportamente, atitudini şi valori politice. Omogenitatea sau eterogenitatea etnică, lingvistică, culturală sau religioasă a unei ţări este un alt aspect important, care afectează o anumită dinamică şi structură a unui sistem de partide. Această situaţie va permite diferite tipuri de organizare a partidelor la nivel local, regional sau naţional. La fel de semnificativ este că putem detecta o parte din cauzele care influenţează numărul partidelor, iar naţionalizarea partidelor şi a sistemelor de partide reflectă o posibilă analiză, care pleacă de la cumularea la nivelul sistemului de partide naţional a performanţelor înregistrate în sub-unităţi. Sistemele de partide din Europa de Vest au dovedit că, încă din anii ’80, apariţia de partide politice noi, în general situate la dreapta extremă sau la stânga spectrului prin partidele verzilor (ecologiste), marchează o perioada care corespunde cu o intensificare a clivajului centru/periferie.

Toate statele unitare cunosc modele de concentrare a puterii politice, dar în mai multe cazuri această situaţie conduce către conflicte interne, fapt care a dus la o revizuire constituţională în ideea unor tipuri de descentralizare administrativă şi teritorială. Astfel, se poate spune că cei mai importanţi vectori care conduc către adoptarea unei forme sau alta de descentralizare sunt partidele politice ca purtătoare de cuvânt a entităţilor sociale pe care le reprezintă.

Regionalizarea, despre care se vorbeşte destul de mult şi în România la ora actuală, este o altă caracteristică a statelor unitare şi presupune unităţi administrativ teritoriale mai extinse decât departamentul (judeţul).

Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică administrativă, lingvistică a unui stat unitar (modelul italian şi francez sunt exemple de asamblare a unităţii statului cu regionalismul, stârnind totuşi disensiuni în interiorul componentelor). Clivajul centru/periferie presupune o opoziţie pe de o parte între centralişti, unitarişti sau naţionalişti, iar pe de altă parte regionalişti, autonomişti sau federalişti. Centrul este reprezentat de Stat, care încearcă acapararea mecanismelor de socializare a periferiilor, adică a populaţiilor diferite (etnic, lingvistic sau religios) de centru.

De aici rezultă partide naţionale care susţin centrul şi partidele etnonaţionaliste sau regionaliste. Partidele mici din România acumulează o pondere asemănătoare a votului în judeţe; chiar dacă în mai multe circumscripţii proporţia voturilor este mai mare sau mai mică decât media naţională înregistrată de partidul respectiv, sprijinul electoratului se dovedeşte relativ omogen. Acelaşi lucru se petrece şi cu partidele naţionale, dacă acestea nu suferă eşecuri electorale semnificative. Cu privire la acest aspect, harta opţiunilor politice rămâne una dinamică datorită răsturnărilor de situaţii electorale generate de discreditări şi reorientări faţă de partidele politice. Toate partidele politice, odată ce au obţinut reprezentare parlamentară, se confruntă cu o dilemă politică dată de această oportunitate: respectiv, dacă vor rămâne în opoziţie sau dacă vor acorda sprijin guvernării.

De altfel acest aspect s-a putut observa foarte bine analizând ultimele alegeri care au avut loc în România, respectiv alegerile din 2000, 2004 şi 2008. Având în vedere toate cele prezentate, ca o concluzie finală, trebuie reţinut că, în democraţiile contemporane – şi includem aici şi România - schimbarea şi stabilitatea politică sunt strâns legate de evoluţiile sistemelor de partide, iar în acest sistem locul partidelor populare este pe primele locuri.

Pe parcursul acestei lucrari am incercat sa avem in vedere un studiu detaliat cu privire la teoria administraţiei publice, studiu ce vizează punerea în evidenţă a rolului pe care administraţia publică îl îndeplineşte în sistemul general de organizare socială.

Obiectul lucrării îl constituie o analiză teoretică şi practică a principalelor reglementări care stau la baza organizării şi funcţionarii sistemului administrativ din ţara noastră.

O astfel de analiză - care să vizeze teoria administraţiei publice - a fost motivată de necesitatea înţelegerii fenomenului administrativ din ţara noastră şi a modului în care aceasta reuşeşte să se alinieze exigenţelor instituite pe plan comunitar având în vedere că de la data de 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

În acest sens am urmărit să subliniem că indiferent de regimul politic, de structura sau de forma de guvernământ a statului, administraţia publică prin funcţiile sale esenţiale ce-i sunt conferite, prin locul stabilit în cadrul societăţii, prin mijloacele pe care le întrebuinţează ori prin scopul pe care îl slujeşte, trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, pe care le regăsim în cadrul oricărei organizări statale.

România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să adopte şi să implementeze valorile administrative care definesc spaţiul european: transparenţa, predictibilitatea, responsabilitatea, adaptabilitatea şi eficienţa, valori care trebuie să se regăsească în instituţiile şi activităţile administrative la toate nivelurile.

Mai mult decât atât, în contextul actual, administraţia publică trebuie să fie una orientată către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se adresează şi să întărească controlul public asupra administraţiei. Se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative, precum şi comunicarea operativă cu cetăţenii. Actualitatea unui studiu care vizează teoria administraţiei publice se impune prin evidenţă dacă pornim de la constanta că în prezent buna guvernare reprezintă conceptul care transpune în practică nevoile cetăţenilor prin modul în care autorităţile publice dau dovadă de implicare şi interes pentru bunul mers al unităţii administrativ-teritoriale pe care o reprezintă. Structura lucrării cuprinde patru capitole, fiecare dezvoltând problemele care vizează administraţia publică din România.

În Capitolul I introductiv am considerat oportun să evidenţiez unele noţiuni generale cu privire la administraţia publică, reţinând în acest sens că, în concepţia clasică, administraţia reprezintă acţiunea puterii executive, bazată pe procedee de putere publică. În această optică, administraţia nu este singura sarcină a executivului, dar este o sarcină exclusivă a acestuia. În argumentarea acestei susţineri s-a subliniat că executivul are şi o serie de sarcini extra-administrative, exercitate în raporturile constituţionale cu Parlamentul sau în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, administraţia este sarcina exclusivă a executivului, ea neputând fi exercitată nici de puterea legislativă, nici de puterea judecătorească, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat.

În Capitolul II al proiectului analiza vizează sistemul administraţiei centrale în România, prin prezentarea rolului şi atribuţiilor ce revin autorităţilor administraţiei publice centrale.

În mod corelativ, în Capitolul III sunt analizate principiile şi regulile de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale în sistemul de drept românesc.

În acest sens sunt detaliate principiile organizării administraţiei publice locale, respectiv: principiul descentralizării, principiul autonomiei locale, principiul deconcentrării serviciilor publice, principiul eligibilităţii, principiul legalităţii, principiul consultării cetăţenilor, principiul subsidiarităţii.

În structura lucrării Capitolul IV prezintă o importanţă evidentă fiind aduse în analiză două pliere importante care stau la baza activităţii administraţiei publice: principiul legalităţii şi controlul exercitat asupra administraţiei publice.

În finalul studiului sunt evidenţiate influenţele procesului de integrare europeană asupra normelor juridice aplicabile administraţiei publice din România, fiind prezentate totodată şi principalele concluzii reţinute pe parcursul acestei analize.

Administraţia publică ca sistem de autorităţi reprezentând puterea executivă este un subsistem în cadrul autorităţilor statului şi, implicit, o componentă a sistemului social global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într-o anumită structură şi supuse unor interacţiuni atât între părţile care o compun, cât şi între ansamblul propriu-zis raportat la mediile social, politic şi juridic în care acesta se integrează.

Studiul de faţă îşi propune o analiză detaliată a problemelor legate de „Administraţia publică din România şi mediul juridic”. Administraţia publică din societatea modernă, pe de o parte, constituie, prin ea însăşi, un mediu juridic, ca expresie şi instrument al numeroaselor reguli de drept, iar, pe de altă parte, se găseşte inserată într-o reglementare juridică, formulată de principiile puterii politice.

Rezultă că, în întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează normelor juridice, însăşi raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea înfăptuirii acestora.

Constituţia României şi Legea administraţiei publice locale definesc consiliul judeţean ca fiind autoritatea administraţiei publice locale, constituită în judeţ, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Alegerea prin vot universal, egal, secret, şi liber exprimat şi a consiliilor judeţene, asemenea celor locale, reflectă aplicarea, şi la acest nivel, a cerinţelor democratice privind constituirea autorităţilor reprezentative ale colectivităţilor locale şi asigură armonizarea, şi în această privinţă, a legislaţiei române cu prevederile cuprinse în Carta Europeană a autonomiei locale.

Constituirea consiliilor judeţene, inclusiv validarea mandatelor, depunerea jurământului şi declararea consiliului ca legal constituit se fac după aceleaşi reguli ca şi în cazul consiliului local.

Principalele atribuţii ale consiliului judeţean pot fi grupate în mai multe categorii, astfel: atribuţii de conducere sau de coordonare a unor activităţi, la nivelul judeţului; atribuţii privind organizarea internă a consiliului judeţean şi a aparatului său propriu; atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat şi a finanţelor publice ale judeţului; atribuţii privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de interes judeţean; atribuţii privind colaborarea externă sau internă; alte atribuţii ale consiliului judeţean. Art. 120 din Legea nr. 215/2001 prevede că fiecare judeţ are un secretar general salarizat din bugetul acestuia.

Secretarul general face parte din categoria înalţilor funcţionari publici şi are studii superioare juridice sau administrative şi se bucură de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii. Secretarul general nu poate fi membru al vreunui partid politic sau al vreunei formaţiuni politice, sub sancţiunea eliberării din funcţie. Secretarul general al judeţului va exercita aceleaşi atribuţii , dar raportate la rolul şi locul care revin autorităţilor administraţiei publice de la nivelul judeţului. Prin urmare, el va exercita atât atribuţii proprii, specifice funcţiei de secretar, dar şi atribuţii care privesc buna funcţionare a consiliului judeţean şi a raporturilor acestuia cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice din judeţ pe planul coordonării serviciilor publice de interes judeţean.

Procesul de apropiere a administraţiei publice de cetăţeni şi de sensibilizare a Guvernului faţă de nevoile locale se regăseşte în descentralizarea şi deconcentrarea serviciilor publice. La nivel strategic, importanţa tuturor acestor elemente constă în redefinirea obiectivelor ţinând seama de calitatea şi eficacitatea serviciilor furnizate. Continuarea procesului de descentralizare şi deconcentrare a serviciilor publice se realizează prin proiectarea unor măsuri pe termen scurt, în primul rând, care să regăsească suportul unui cadru coerent pentru derularea unui proces pe termen lung.

Pentru creşterea coerenţei reformei administraţiei publice, se impune şi redefinirea instituţiei şi competenţelor prefectului. Trebuie să fie clar stabilit rolul acestuia în conducerea serviciilor deconcentrate, resursele şi mijloacele de care acesta dispune. În acelaşi timp, este necesară o creştere a competenţelor profesionale a prefectului, astfel încât, începând cu 2006, acesta să devină înalt funcţionar public, pe baza unui concurs naţional, conform noii legi privind instituţia prefectului. Schimbările intervenite în structura autorităţilor, organelor statului şi în mod deosebit a principiilor care le guvernează, după adoptarea Constituţiei României din anul 1991, au produs transformări de esenţă în planul administraţiei publice, mai ales în cel al administraţiei publice locale. În contextul actual, administraţia publică locală reprezintă o instituţie complexă, autonomă şi democratică, creată în scopul ,,rezolvării problemelor locale” în favoarea cetăţenilor, de către autorităţi locale alese, sub supravegherea organelor puterii executive.

În toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale de nivelul cel mai înalt - judeţul - a fost instituit un reprezentant al statului, al puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, organizate pe baza autonomiei administrative, rol pe care îl îndeplineşte prefectul, situaţie reglementată şi de Constituţia adoptată în anul 1991 (republicată în 2003), care la articolul 123 alin. 2 arată că: „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, din unităţile administrativ-teritoriale”.

Rezultă din textul constituţional că în baza principiului deconcentrării, are loc transferul unor atribuţii ale autorităţii centrale, şi mai mult, se instituie un drept de „tutelă administrativă” de la nivel central - Guvern, la reprezentantul local al acestuia pe plan local - prefectul. Prefectului are ca atribuţii esenţiale îndeplinirea sarcinilor de administraţie generală, respectiv, coordonarea pe plan local a activităţii serviciilor teritoriale ale ministerelor, precum şi exercitarea controlului cu privire la legalitatea actelor administrative ale autorităţilor publice locale.

Analizând prevederile legale în materie, observăm că soluţia reţinută de Constituţie, de Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001 (modificată şi republicată), precum şi de Legea nr. 34/2004, este una de natură politică, întrucât prefectul apare ca fiind un „om politic”, întrucât, aşa cum prevăd aceste dispoziţii legale, el reprezintă Guvernul, de unde se înţelege că se supune „regulilor jocului politic”, ca oricare membru al Guvernului.

Mai trebuie precizat că, în raport cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice locale, instituţia prefectului prezintă trăsături proprii, cele mai importante vizând: scopul principal al acestei instituţii este protejarea interesului naţional, exprimat în legi şi în actele Guvernului; prefectul se află în raporturi de subordonare cu autoritatea centrală - Guvernul, al cărui reprezentant este, în timp ce celelalte autorităţi ale administraţiei publice locale sunt autonome, aflându-se numai în raporturi de conlucrare şi colaborare, nesubordonându-se autorităţilor centrale, fiind formate pe baza scrutinului nu prin numire; de asemenea, actele prefectului, neconforme cu legea, pot fi anulate de autoritatea centrală căreia i se subordonează, în timp ce actele ilegale ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice locale autonome nu pot fi anulate decât de o autoritate aparţinând altei puteri a statului - instanţa de judecată.

Etica sau deontologia reprezintă, în sens larg, ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi, iar obţinerea unei eficiente maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.

Deontologia funcţionarilor publici reprezintă totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea statutului său de persoană învestită cu exercitarea prerogativelor de putere publică. Aşa cum am detaliat pe parcursul lucrării de faţă, trăsăturile care stau la baza conţinutului noţiunii de deontologie a funcţionarilor publici sunt următoarele: deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala; normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public; statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui interpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului; aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei.

Astfel, o anumită abordare avea deontologia funcţiei publice într-o anumită orânduire şi o cu totul altă abordare are în momentul de faţă. Această trăsătură poate fi nuanţată şi spaţial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric fiecare stat are propria sa reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordării deontologice a funcţiei publice. Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic, ci şi unul practic foarte bine determinat. Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice.

Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică. Pentru că funcţionarii publici sunt purtătorii puterii discreţionare a administraţiei publice, şi adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relaţiile sale în interiorul serviciului, cu şefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât şi cu beneficiarii activităţii sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituţii ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.

Toate aceste principii sunt reglementate şi detaliate, aşa cum am văzut, în Codul de Conduită a funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 7/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în Statutul funcţionarilor publici - Legea nr. 188/1999, republicată în anul 2007.

Instituţiile publice reprezintă ansamblul structurilor organizate, create în societate pentru gestionarea afacerilor publice şi reprezintă, în sensul pe care îl au în ziua de astăzi, singurul mod de organizare social-economică a statului care poate face faţă provocărilor modernităţii (numărul mare al populaţiei, diversitatea şi complexitatea nevoilor umane ce se cer satisfăcute).

Trăsăturile instituţiilor publice pot fi sintetizate în patru dimensiuni principale ale acestora: pot manevra un număr mare de sarcini; pun accent pe cuantificare; operează într-un mod previzibil, standardizat; pun accent pe controlul asupra celor angrenaţi în sistemul instituţiilor.

Tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism; astfel noţiunea de management public reprezintă ansamblul proceselor şi relaţiilor de management, bine structurate, existente între componente ale sistemului administrativ, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile/procesele de acţiune, şi/sau se planifică, organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţi ce satisfac interesul public .

În ceea ce priveşte activitatea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aceasta formează în mod continuu obiect de strategie guvernamentală, elaborată în ideea şi pentru modernizarea structurilor administrative. Această strategie trebuie se axează, de regulă, în următoarele domenii specifice : restructurarea profundă a administraţiei publice centrale şi locale; deconcentrarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative şi financiare; eficientizarea administraţiei publice; profesionalizarea funcţiei publice ; schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean etc.

Perceperea clară şi profundă a nevoii de schimbare în Ministerul Administraţiei şi Internelor este indispensabilă procesului schimbării (care înseamnă o profundă reformă administrativă), perceperea schimbării fiind importantă, dar nu suficientă şi de aceea trebuie susţinută de un complex de activităţi efective. Procesul de modernizare a administraţiei publice din România se încadrează în demersul similar al ţărilor europene.

Fiecare ţară se află într-un anumit stadiu al modernizării, ţinându-se seama de noile realităţi: accentuarea procesului de globalizare a economiei mondiale; intensificarea procesului de creare a Europei unite din punct de vedere politic şi economic; diminuarea atribuţiilor statului în domeniul vieţii economice şi sociale etc.

În România, ca de altfel în majoritatea ţărilor din estul continentului, reforma în administraţia publică este un proces ce se realizează în condiţii diferite faţă de procesul de modernizare a administraţiei publice din ţările din vest. Astfel, procesul de reformă are particularităţi legate de: accentuarea restricţiilor economice; îndeplinirea condiţiilor privind aderarea la Uniunea Europeană.

În sinteză la cele prezentate pe parcursul lucrării cu privire la organizarea internă a Camerei deputaţilor am reţinut în primul rând că în temeiul autonomiei sale organizatorice şi funcţionale, Camera Deputaţilor, poate să-şi stabilească organizarea sa internă, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale.

În exercitarea acestei funcţii (funcţia de organizare internă), Constituţia României prevede că fiecare Cameră, în speţă Camera Deputaţilor îşi validează alegerea, îşi adoptă regulamentul propriu de organizare şi îşi stabileşte bugetul propriu. Camera Deputaţilor este organizată în conformitate cu propriul Regulament. Structurile interne ale Camerei Deputaţilor sunt constituite din: Biroul permanent, comisiile parlamentare şi grupurile parlamentare.

Biroul permanent este compus din: preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori. Regulamentul Camerei Deputaţilor, dând curs prevederilor constituţionale, este un document cu valoare normativă pentru toate aspecte ce privesc organizarea, funcţionarea şi activitatea curentă a acestui for legislativ. Regulamentul este adoptat în şedinţe plenare, cu votul majorităţii deputaţilor.

Comisiile sunt organe de lucru ale Camerei Deputaţilor, înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor Camerei.

Alcătuirea comisiilor Camerei Deputaţilor se face cu respectarea configuraţiei politice a Camerei. Camera Deputaţilor îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale; de asemenea, poate constitui şi comisii comune.

Aşadar, potrivit Constituţiei, există comisii permanente şi comisii speciale, comisii ale fiecărei Camere şi comisii comune (art. 64: „Organizarea internă”, alin. 4 din Constituţie republicată în anul 2003).

Comisiile permanente sunt constituite pe durata legislaturii. Numărul, denumirea şi competenţa fiecărei comisii sunt stabilite de fiecare Cameră, fie direct, prin regulamentul acesteia, fie printr-o hotărâre ulterioară regulamentului.

În Camera Deputaţilor s-au constituit următoarele comisii permanente: Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare; Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; Comisia pentru industrie şi servicii; Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice; Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale; Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic; Comisia pentru muncă şi protecţie socială; Comisia pentru sănătate şi familie; Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport; Comisia pentru cultură, arte şi mijloace de informare în masă; Comisia juridică, de disciplină şi imunităţii; Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; Comisia pentru politică externă; Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii. Comisia pentru regulament; Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor.

Comisiile temporare sunt comisii speciale, comisiile de anchetă, comisiile de mediere şi comisiile ad-hoc sau excepţionale. Ele îşi desfăşoară activitatea până când Camera sau, după caz, Parlamentul decide definitiv asupra lucrărilor încredinţate acestora.

Comisiile speciale sunt constituite, de la caz la caz, de către fiecare Cameră pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte obiective, indicate în hotărârea de înfiinţare a comisiei. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinării altor comisii. Prin aceeaşi hotărâre se vor desemna deputaţii care compun comisia şi biroul acesteia, la propunerea Biroului permanent al camerei, şi se va stabili termenul până la care raportul său va fi depus. Membrii comisiilor speciale îşi păstrează calitatea de membru al comisiilor permanente.

Comisiile de anchetă pot fi constituite, de fiecare Cameră, la cererea a cel puţin unei treimi din membrii acesteia. Reglementările în materie sunt lacunare şi aceasta nu în ceea ce priveşte instituţionalizarea însăşi a comisiilor de anchetă, care nu sunt decât un corolar logic şi indispensabil al prerogativelor parlamentare, un instrument pentru exercitarea funcţiei de control parlamentar, ci cât priveşte condiţiile de înfiinţare a acestor comisii, prerogativele lor şi natura lor juridică. Textele corespunzătoare din cele două regulamente nu fac nici o referire la circumstanţele şi limitele constituirii unei comisii de anchetă.

Comisiile de mediere sunt constituite, la iniţiativa preşedinţilor celor două Camere. În acest scop, birourile permanente ale Camerelor, la propunerea grupurilor parlamentare şi respectându-se proporţia membrilor fiecărui grup parlamentar în totalul membrilor Camerelor, desemnează deputaţii şi senatorii care vor face parte din comisia de mediere; se constituie numai în procedura revizuirii Constituţiei.

Noţiunea de parteneriat public – privat pentru realizarea şi administrarea de infrastructuri şi servicii publice şi-a dovedit utilitatea în economiile tuturor statelor ce l-au utilizat. Acest parteneriat a permis şi permite să se răspundă la nevoi esenţiale fără a împovăra finanţele publice şi să elibereze puterea publică de sarcini de simplă gestiune.

Necesitatea dezvoltării infrastructurii şi a serviciilor publice în ţările industrializate precum şi în statele în curs de dezvoltare, deschide permanent un câmp vast de acţiune, deşi există în continuare obstacole ce trebuiesc a fi depăşite. Distribuirea costurilor unui parteneriat public – privat între sectorul public şi cel privat depinde de preluarea riscurilor financiare, comerciale şi de altă natură.

Cu cât mai multe riscuri sunt în sarcina partenerului privat, cu atât impactul pozitiv prelungit asupra bugetului este mai mare. În evaluarea impactului asupra bugetului public se impune a se fi luate în calcul şi garanţiile de stat pe care partenerul privat le solicită. Garanţiile vor asigura toate riscurile, însemnând cheltuieli curente, dar şi viitoare ale bugetului public. Acolo unde există cofinanţare publică, este necesar să se apeleze la licitaţii pentru a alege partenerul privat cel mai convenabil din punct de vedere al calităţii costului.

Succesul unui contract pentru autorităţile publice, în ceea ce priveşte costurile sale, este asigurat de concurenţă. Concurenţa asigurată înainte de demararea proiectului obligă ofertanţii privaţi să micşoreze costurile, să crească calitatea şi să fie inovativi. La gestionarea unor utilităţi publice se poate folosi managementul privat, care să aducă o cât mai mare eficienţă. Un accent deosebit se pune pe delegarea de gestiune, din partea sectorului de stat, spre sectorul privat. Pentru parteneriatul public privat se impune definirea cât mai clară a riscurilor şi distribuţia lor, contractele trebuind să fie foarte bine negociate şi structurate legal.

O parte din riscuri pot fi reduse ca urmare a unui montaj adecvat al proiectului şi a luării unor măsuri de protecţie a mediului, administraţiilor publice revenindu-le sarcina principală de a stabili foarte clar acţiunile ce urmează a se întreprinde în acest domeniu, având în vedere că un parteneriat se poate întinde pe o perioadă lungă de timp, adesea decenii. Parteneriatul public - privat poate asigura o alternativă optimă prin care sectorul privat cooperează cu autorităţile publice, furnizând capitalul şi experienţa necesare pentru asigurarea unor servicii publice de calitate.

Proiectul de parteneriat public-privat se dovedeşte astfel a fi unul dintre principalele mecanisme prin care sectorul public reuşeşte să obţină valoare în schimbul banilor, prin implicarea sectorului privat care este controlat în toate fazele realizării investiţiei şi în exploatare.

În general prin conceptul de administraţie publică, elaborat pe baza prevederilor constituţionale, se înţelege activitatea ce rezidă, în principal, în organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice.

La nivelul statului, alături de interesele generale se întâlnesc şi interesele locale, între acestea existând o interdependenţă reciprocă, fapt ce face ca, în sfera de competenţă a dreptului să regăsim toate regulile care fixează organele centrale ale statului şi modul lor de funcţionare, precum şi organele de autonomie locală.

În acelaşi sens, interesele publice ale unei colectivităţi nu au întotdeauna aceeaşi întindere, întrucât pot exista, interese generale ale statului, dar şi interese ale unor judeţe, aşa cum pot exista şi interese ale unor comune sau a unei singure comune. Tot astfel, într-un stat există interese generale, alături de care există interese judeţene şi interese locale.

Din acest context rezultă că există o interferenţă reciprocă între interesul general şi cel local, acesta din urmă fiind considerat în acelaşi timp ca fiind şi general. Între stat, în genere şi interesele judeţene sau cele pur locale nu există o separaţiune completă, ci dimpotrivă şi unele şi altele au întotdeauna o anumită interdependenţă asupra bunului mers al statului. Întrucât există o diversitate de probleme ce trebuie rezolvate în condiţii de operativitate şi eficienţă, statul stabileşte care dintre problemele ce intră la un moment dat în sfera administraţiei de stat vor fi în competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale. Sfera problemelor locale este stabilită, de regulă, prin Constituţie ori prin lege.

Recunoaşterea acestor probleme specifice locale, presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare, cum ar fi: patrimoniu propriu, un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu. Într-un asemenea cadru fundamentat, colectivităţilor locale li se acordă posibilitatea de a participa la circuitul juridic, în nume propriu. Pe această bază, colectivităţile locale devin persoane juridice. Exercitarea atribuţiilor acestora este încredinţată unor autorităţi proprii colectivităţilor locale, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de lege.

Aşadar, autorităţile locale sunt reprezentantele colectivităţilor locale, rezultate din alegeri libere desfăşurate în unitatea administrativ teritorială. În materia analizată, trebuie iniţiate unele măsuri legislative, aşa cum de multe ori s-a arătat şi în literatura de specialitate, întrucât există unele lacune legislative, sau dimpotrivă există prevederi care nu corespund în tocmai necesităţilor practice, fiind necesară o reconsiderare a lor.

În general prin conceptul de administraţie publică, elaborat pe baza prevederilor constituţionale, se înţelege activitatea ce rezidă, în principal, în organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice.

La nivelul statului, alături de interesele generale se întâlnesc şi interesele locale, între acestea existând o interdependenţă reciprocă, fapt ce face ca, în sfera de competenţă a dreptului să regăsim toate regulile care fixează organele centrale ale statului şi modul lor de funcţionare, precum şi organele de autonomie locală. În acelaşi sens, interesele publice ale unei colectivităţi nu au întotdeauna aceeaşi întindere, întrucât pot exista, interese generale ale statului, dar şi interese ale unor judeţe, aşa cum pot exista şi interese ale unor comune sau a unei singure comune. Tot astfel, într-un stat există interese generale, alături de care există interese judeţene şi interese locale. Din acest context rezultă că există o interferenţă reciprocă între interesul general şi cel local, acesta din urmă fiind considerat în acelaşi timp ca fiind şi general. Între stat, în genere şi interesele judeţene sau cele pur locale nu există o separaţiune completă, ci dimpotrivă şi unele şi altele au întotdeauna o anumită interdependenţă asupra bunului mers al statului. Întrucât există o diversitate de probleme ce trebuie rezolvate în condiţii de operativitate şi eficienţă, statul stabileşte care dintre problemele ce intră la un moment dat în sfera administraţiei de stat vor fi în competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale.

Sfera problemelor locale este stabilită, de regulă, prin Constituţie ori prin lege. Recunoaşterea acestor probleme specifice locale, presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare, cum ar fi: patrimoniu propriu, un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu. Într-un asemenea cadru fundamentat, colectivităţilor locale li se acordă posibilitatea de a participa la circuitul juridic, în nume propriu. Pe această bază, colectivităţile locale devin persoane juridice.

Exercitarea atribuţiilor acestora este încredinţată unor autorităţi proprii colectivităţilor locale, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de lege. Aşadar, autorităţile locale sunt reprezentantele colectivităţilor locale, rezultate din alegeri libere desfăşurate în unitatea administrativ teritorială.

În materia analizată, trebuie iniţiate unele măsuri legislative, aşa cum de multe ori s-a arătat şi în literatura de specialitate, întrucât există unele lacune legislative, sau dimpotrivă există prevederi care nu corespund în tocmai necesităţilor practice, fiind necesară o reconsiderare a lor. Astfel, de lege ferenda, în materia care face obiectul studiului de faţă, pot fi avute în vedere următoarele aspecte:

 potrivit legii actuale, în caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă, pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau ai oraşului, convocarea consiliului local se poate face de îndată. Faţă de aceste dispoziţii, se impune reglementarea expresă cu privire la autoritatea competentă care poată să dispună convocarea (respectiv primarul), atât în cazul şedinţelor extraordinare, cât şi în ceea ce priveşte situaţiile de forţă majoră sau de maximă urgenţă;

 de asemenea, de lege ferenda, apare necesară consacrarea că dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi (întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, se ridică problema de a şti care este situaţia în cazul în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, însă numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept);

 în aceeaşi ordine de idei, ar trebui să se prevadă şi participarea viceprimarului sau viceprimarilor la şedinţele consiliului local;

 în ceea ce priveşte instituţia primarului, de bun augur ar fi să se reglementeze ca primarul să poată fi ales direct de către consiliul local, aspecte care ar duce la întărirea spiritului de răspundere şi responsabilitate ce revine acestuia în raporturile cu consiliul local. O astfel de măsură ar putea duce, de asemenea, la îmbunătăţirea activităţilor primarilor şi la o mai bună satisfacere de către aceştia a cerinţelor colectivităţilor locale;

 totodată, în lipsa oricărei reglementări referitoare la dreptul primarului de a-şi exercita atribuţiile pe perioada organizării şi desfăşurării referendumului pentru încetarea mandatului, de lege ferenda, consiliul local ar trebui, prin hotărâre, să delege viceprimarul să îndeplinească şi atribuţiile primarului, până la clarificarea situaţiei acestuia, întrucât rămânerea în activitate a primarului nu s-ar mai justifica;

 o lacună legislativă o reprezintă şi faptul că nu s-a prevăzut obligativitatea pentru primar de a-şi delega o parte din atribuţiile sale viceprimarului, precum şi lipsa unei sancţiuni pentru nerespectarea acestei obligaţii, de unde rezultă necesitatea unor dispoziţii legale în acest sens, în viitoarea reglementare;

  în ceea ce priveşte consiliul judeţean, se impune a se reglementa că şi consiliul judeţean poate fi dizolvat, dacă un număr de hotărâri ale sale, adoptate într-o anumită perioadă de timp, au fost anulate de către instanţa de contencios administrativ (întrucât faţă de prevederile referitoare la consiliului local, pentru care legea consacră o astfel de soluţie, o astfel de diferenţiere apare ca nejustificată, punând consiliul judeţean într-o situaţie privilegiată faţă de consiliul local, şi în plus, diminuează spiritul de responsabilitate al consilierilor judeţeni în ceea ce priveşte respectarea legii).

Reforma administraţiei publice este un concept larg, care include toate aspectele organizării sectorului public, printre care se remarcă arhitectura generală a ministerelor, organizaţiilor şi instituţiilor de la nivel local, sistemele, structurile, procesele, motivaţiile, precum şi modul de supraveghere a acestora şi de adaptare periodică a sistemului.

Pe de o parte, administraţia se referă la modul în care este autorizată formal, ordonată şi organizată coordonarea activităţilor din sectorul public, iar pe de altă parte, capacitatea administrativă care este o evaluare a funcţionării structurii ierarhice a personalului din serviciile publice, fiind astfel doar unul dintre elementele reformei administraţiei publice. Cu toate acestea, capacitatea administrativă este esenţială pentru reforma şi pentru funcţionarea statului, dar aceasta este doar o parte a acestei viziuni complexe şi, în sine, nu poate asigura rezultatele aşteptate de la o administraţie modernă. În fapt, simpla creştere a capacităţii administrative poate fi un impediment în obţinerea rezultatelor, pentru că depinde parţial de modul în care este organizată şi realizată, dar şi de modul de încadrare cu personal şi de atitudinea acestora referitoare la realizarea atribuţiilor lor.

Descentralizarea managementului, deconcentrarea şi redimensionarea serviciilor publice sunt coordonate ale managementului public. Tendinţa către descentralizarea managementului în serviciile publice face parte din încercarea de a debirocratiza serviciile publice. Drept urmare, principala preocupare a teoreticienilor este să descopere dacă instituţiile publice ar putea deveni eficiente în condiţiile în care managerii publici ar fi lăsaţi liberi să le conducă.

Pornind de la aceste aspecte s-a intensificat din ce în ce mai mult preocuparea managerilor publici de a-şi întări rolul în îndeplinirea misiunii şi scopurilor propuse. În acest context accentele se pun din ce în ce mai mult pe autonomia managerială şi economico-financiară într-un mediu foarte complex şi puţin previzibil.

Din perspectivă generală, decizia administrativă este definită ca act individual sau social premergător acţiunii, constând în luarea unei hotărâri determinate, întemeiate pe cunoaşterea condiţiilor, prevederea efectelor şi pe opţiune axiologică, în raport cu anumite scopuri sau idealuri. În administraţia publică decizia administrativă este cea care exprimă voinţa cu caracter juridic întemeiată pe lege şi este o modalitate de a organiza punerea în executare a legii, prin acte administrative. Decizia administrativă este o componentă a activităţii oamenilor care lucrează în organele administraţiei publice.

Astfel, se poate spune că decizia administrativă este o specie a deciziei umane, care constituie elementul central al activităţii desfăşurate de organele administraţiei publice în realizarea sarcinilor de conducere şi organizare.

În literatura de specialitate decizia administrativă este definită ca fiind categoria deciziei speciale prin care se determină soluţiile juridice şi nejuridice ale organelor administraţiei publice pentru transpunerea în practică a valorilor exprimate în normele politice şi actele organelor puterii de stat. Astfel fiind, activitatea de conducere realizată de administraţie se compune din acţiuni decizionale (deliberative), de coordonare, de îndrumare şi de control.

Sistemul decizional are rolul de a asigura conducerea activităţii organului şi funcţionarea acestuia prin întreg ansamblul centrelor de decizie determinate, la rândul lor, de modul de alcătuire a organului (departamente, direcţii, servicii, birouri – adică de structurile funcţionale şi structurile de specialitate) ca şi de modul de constituire şi funcţionare a organului de conducere. Centrele de decizie reprezintă totalitatea nivelurilor ierarhice de la care se emit decizii, inclusiv cele cu atribuţii decizionale delegate.

Pentru ca decizia administrativă să fie în măsură să slujească interesul general al societăţii, opţiunea care a determinat-o trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care amintim:

 să aibă o justificare ştiinţifică;

 să fie reală şi să conţină cea mai adecvată rezolvare a problemei în cauză, pe baza unei evaluări exacte a situaţiei de fapt;

 să intervină în timp util;

 să urmeze alegerii între mai multe variante de acţiune posibile;

 alegerea trebuie să fie conştientă, precedată de o deliberare; un gest instinctiv sau un impuls nu constituie o decizie;

 alegerea urmează a fi orientată spre unul sau mai multe scopuri;

 alegerea trebuie să ducă la acţiune; în caz contrar rămâne o simplă declaraţie de intenţie.

Eficienţa deciziei se verifică prin rezultatele obţinute în urma aplicării sale. Numai în condiţiile enumerate se poate realiza misiunea administraţiei publice, şi, în cele din urmă, realizarea politicii statului.

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice sistem administrativ european.

Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale. Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului. Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală.

Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari. De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar. În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale. Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc.

Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu. Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns. Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor. Reprezentantul Guvernului pe plan local, este, aşa cum am reţinut pe parcursul lucrării, prefectul. Rolul prefectului este acela de a conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal, actul atacat fiind suspendat de drept. În vederea îndeplinirii rolului său, legea prevede că activitatea prefectului trebuie să se întemeieze pe următoarele principii: principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul obiectivităţii; principiul transparenţei; principiul eficienţei; principiul responsabilităţii; principiul orientării către cetăţean.

Autoritatea publică abilitată să-l numească în funcţie pe prefect este Guvernul. Numirea în funcţia de prefect se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, persoana numită în această funcţie trebuind să aibă studii superioare de lungă durată.

Legea stabileşte expres condiţiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru ocuparea funcţiei de prefect, respectiv de subprefect: are vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect, respectiv 27 de ani pentru subprefect; îndeplineşte condiţiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice; are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diploma de licenţă sau echivalentă, şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv 3 ani pentru subprefect; a absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică, organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate, din ţară sau din străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe juridice sau administrative ori a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar. Pentru a putea fi numiţi în aceste funcţii mai este necesar ca aceste persoane să nu se afle într-o situaţie pe care legea o declară ca fiind incompatibilă cu funcţia de prefect. Începând cu data de 1 ianuarie 2006, prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici, aşa cum rezultă din prevederile art. 9 din Legea nr. 340/2004.

Administraţia publică locală reprezintă, la rândul ei, o structură a administraţiei publice cu o natură juridică aparte, datorită faptului că puterea sa nu provine din puterea de stat, ci îşi trage forţa din voinţa alegătorilor locali care sunt reprezentaţi de autorităţile administrative autonome în numele căruia ele acţionează. Administraţia publică locală este competentă, îşi exercită atribuţiile, numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează, sau altfel spus autoritatea lor se termină la hotarele teritoriale ale circumscripţiei respective.

 Având în vedere toate cele exprimate de-a lungul celor trei capitole ale lucrării de faţă, trebuie făcută precizarea că România va trebui să ţină cont sau să se inspire măcar în reforma structurilor administrative proprii, de experienţa unor state mai dezvoltate membre ale Uniunii Europene încă de la începuturile sale. Astfel va trebui avută în vedere atât perfecţionarea organizării administrativ-teritoriale şi întărirea dimensiunii interne a autonomiei locale, cât şi o mai mare deschidere a colectivităţilor teritoriale locale spre exterior, în condiţiile respectării suveranităţii şi unităţii statului.

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice guvern european. Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale.

Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului.

Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală. Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari.

De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar.

În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale. Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc. Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu. Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns.

Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor.