EBooks - Lucrari in format electronic

În legătură cu tema acestei lucrări, importanţa cercetării criminalistice apare strâns legată de unele infracţiuni contra persoanei – Omorul (art. 174-179 C. pen.), Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 180-184 C. pen.), Pruncuciderea (art. 177 C. pen.), Uciderea din culpă (art. 178), Violul (art. 197) etc., unde, nu de puţine ori, pentru aflarea adevărului, au fost necesare expertize criminalistice sau constatări tehnico-ştiinţifice în ceea ce priveşte urmele de la locul faptei, fie ele urme de mâini, picioare, dinţi, buze etc.

Între drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse şi cele care privesc libertatea sexuală, adică posibilitatea persoanei, indiferent de sex, de a hotărî singură cu privire la viaţa sa sexuală, fără temerea că alte persoane (fizice sau juridice) să o împiedice în exercitarea nestingherită a acestora. Prin dispoziţiile constituţionale şi ale altor acte normative (inclusiv ale Codului penal), sunt reglementate şi garantate drepturile persoanei referitoare la viaţa sa sexuală. Prin lege se asigură persoanei fizice libertatea sexuală şi totodată se impune un comportament social normal, fără excese şi abuzuri ori încălcarea drepturilor specifice ale altora. Libertatea sexuală are drept corolar inviolabilitatea persoanei, în sensul că aceasta (indiferent de vârstă, sex, sănătate etc.) nu poate fi constrânsă sub nici o formă la raporturi ori alte acte de natură sexuală ori aberante.

Schimbarea fundamentală a legislaţiei internaţionale, săvârşită în secolul XX şi realizată pe planul documentelor, a însemnat trecerea dintr-un drept care recunoştea statelor dreptul de a dezlănţui război – jus ad bellum – într-un drept care le interzicea o asemenea acţiune, calificând-o şi sancţionând-o ca pe o gravă crimă de drept internaţional: războiul de agresiune. Cât timp i se recunoştea statului un jus ad bellum, nu era logic să-i ceri să nu dispună de arme.

Dar, de vreme ce astăzi dezlănţuirea războiului este incriminată, cum se va mai justifica fabricarea şi deţinerea de arme şi de forţe armate? Pentru a se menţine ordinea înăuntrul statului?

Revenind pe plan naţional, schimbările produse în România după Decembrie 1989, în toate planurile vieţii, economice, sociale şi politice, precum şi deschiderea către toate ţările lumii, inclusiv posibilitatea cetăţenilor români de a călători liber pe alte meleaguri ale planetei, benefice şi absolut normale într-un stat de drept, au fost urmate, din nefericire, şi de proliferarea fenomenului infracţional în domeniul armelor şi muniţiilor. Necesitatea cunoaşterii prevederilor legale în domeniu se constituie într-un instrument eficace de luptă şi combatere a acestui flagel al zilelor noastre, la aceasta contribuind, în egală măsură, şi ultimele modificări aduse Codului Penal.

O altă problemă, este respectarea, cu stricteţe, a regulilor de tactică criminalistică utile în efectuarea cercetării penale de descoperire a infracţiunilor săvârşite la regimul armelor şi muniţiilor. Datorită pericolului social pe care îl prezintă infracţiunile săvârşite la acest regim, organele de urmărire penală trebuie să dea dovadă de o pregătire temeinică şi riguroasă în prevenirea şi descoperirea acestor fapte.

Admiţând că amploarea fenomenului de nerespectare a regimului armelor de foc şi muniţiilor constituie o ameninţare la adresa ordinii economice şi sociale, este unanim acceptată ideea conform căreia în lupta dată împotriva acestui flagel, trebuie coroborate eforturile mai multor factori, cum ar fi:

 puterea legislativă;

 puterea executivă;

 puterea judecătorească (instanţele şi parchetul);

 persoanele juridice de orice natură;

 marea masă a cetăţenilor.

O altă măsură, ce trebuie luată, este înăsprirea regimului sancţionator legal actual. Este nevoie ca, prin documente internaţionale, să se precizeze caracterul criminal din punct de vedere al dreptului internaţional, atât al acţiunilor de continuare şi accentuare a cursei înarmărilor, cât şi al fabricării, stocării şi folosirii armelor de foc şi a muniţiilor aferente acestora.

Prezenta lucrare, bazată pe un studiu laborios şi documentat, încearcă să aducă în atenţie cele mai importante fenomene criminale cu care se confruntă astăzi nu numai statele Europei sau ale Uniunii Europene, pe care am pus accent în studiul nostru, ci umanitatea în ansamblul ei: traficul de droguri, traficul de materiale nucleare, terorismul, criminalitatea economico-financiară, fenomenul satanist, copiii străzii şi traficul cu organe umane.

Într-o primă fază am pus accentul pe traficul de droguri, care se pare că în ultimul deceniu a pus stăpânire şi pe ţara noastră, care, dintr-o ţară în principal de tranzit, a devenit acum şi o piaţă de desfacere, o ţară de consum. Şi aceasta şi datorită faptului că, profiturile deosebit de ridicate ce se realizează ca urmare a traficului de droguri au făcut ca această activitate veroasă să intre în preocupările prioritare ale majorităţii organizaţiilor criminale de pe mapamond, organizaţii care, cu astfel de preocupări beneficiază de sprijinul multor partide politice precum şi a unor oficialităţi şi personalităţi cu funcţii înalte în stat.

De asemenea am dedicat un întreg capitol terorismului, în special terorismului internaţional, care odată cu atentatele asupra SUA, din 11 septembrie 2001, a marcat o nouă etapă de dezvoltare.

Astfel, terorismul, flagel internaţional, constituie, şi din păcate rămâne, unul dintre pericolele reale ale lumii contemporane.

În momentul de faţă dimensiunile sale au devenit alarmante, atrăgând din ce în ce mai mult atenţia omenirii, îngrozită şi adesea neputincioasă în faţa actelor deliberate care periclitează valorile materiale, spirituale şi, ceea ce este mai grav, suprimă viaţa unor persoane inocente. Proporţiile violenţei generate de terorism sunt de natură să zdruncine stabilitatea relaţiilor fireşti, civilizate de convieţuire socială, să afecteze legăturile culturale, economice şi chiar politice dintre state, să sfideze normele morale şi principiile dreptului internaţional.

Din câte se ştie, şi după s-a arătat şi pe parcursul lucrării de faţă, terorismul nu reprezintă un fenomen nou, nu este o emanaţie a lumii contemporane.

El s-a practicat într-o formă sau alta, în decursul istoriei, manifestându-se prin acte reprobabile care au trezit revoltă şi indignare în conştiinţa universală, însă, formele prin care se manifestă în prezent, şi tendinţa fanatică tot mai evidentă către acte de distrugere în masă, fac din terorism cel mai mare duşman al lumii civilizate.

Tragedia americană din 11 septembrie de la World Trade Center şi Casa Albă şi carnagiul miilor de victime care au îngrozit întreaga lume demonstrează încă o dată că teroriştii au trecut la etapa finală a fanatismului lor – etapa distrugerilor în masă.

Astăzi, ca şi odinioară, mărturia constituie modul comun de informare a organelor judiciare, proba firească, necesară, proba cu frecvenţa cea mai ridicată, ceea ce a făcut să fie denumită de un jurist filozof “ochii şi urechile justiţiei”. Probă aparent simplă şi uşor de administrat, dar deseori anevoios de a fi apreciată, modalitate firească de informare a organelor judiciare, a cărei valoare a fost viu discutată, mărturia îşi păstrează astăzi nealterată utilitatea, constituind aşa cum s-a precizat, proba cu cel mai indicat indice de frecvenţă.

Aportul tot mai însemnat al ştiinţelor naturii şi tehnicii, mai cu seamă al criminalisticii prin mijlocirea căreia realizările celor dintâi sunt necontenit preluate şi adaptate scopurilor probaţiunii judiciare, a făcut să sporească rolul mijloacelor materiale de probă, al probaţiunii ştiiţifice fără însă ca aceasta să diminueze importanţa şi utilitatea probei testimoniale în procesul penal. Într-adevăr, proba testimonială continuă să constituie un material informativ esenţial, fundamental şi nu poate fi vorba de o restrângere a importanţei sale.

Chiar în acele pricini în care probaţiunea se întemeiază cu precădere pe mijloacele materiale de probă, al căror număr sporeşte de la o zi la alta, importanţa probei testimoniale se păstrează nealterate. Existenţa în cauză a probelor materiale nu înlătură nicidecum necesitatea depoziţiilor martorilor deoarece proba materială în sine (urmă, armă, etc.), luată izolat nu poate demonstra nimic, dacă nu i se clarifică provenienţa, însemnătatea ei pentru cauză etc.; iar aceasta se poate face numai cu ajutorul declaraţiilor oamenilor, adică în primul rând cu depoziţiile martorilor.

Împrejurarea că probei testimoniale îi revine un rol de prim plan, că e cel mai frecvent utilizată, că aproape nu există pricină în care să nu-şi aducă o contribuţie mai mică sau mai mare la soluţionarea ei, îşi află explicaţia în însăşi natura activităţilor informaţionale în caracterul şi scopul procesului penal, în însăşi sfera faptelor şi împrejurărilor ce urmează a fi dovedite.

Într-adevăr, în vreme ce procesul civil se pune chestiunea probării legitimităţii unei pretenţii şi de aici cerinţa unor forme de constatare a faptelor juridice, împrejurare ce atribuie mărturiei caracter de probă de excepţie, în procesul penal obiectul probaţiunii îl constituie fapte şi împrejurări de fapt.

Într-o considerare cu totul generală, în procesul penal se pune chestiunea localizării în timp şi spaţiu a faptei în materialitatea sa, a activităţii ce constituie latură obiectivă a infracţiunii în dinamismul ei. Ori, modul cel mai firesc, mai nemijlocit şi expresiv de cunoaştere a faptelor în întreaga lor complexitate îl constituie arătările celor care, prezenţi la producerea lor, le-au preocupat prin propriile simţuri.

Trăim într-o epocă în care, ca rezultat al gândirii şi creaţiei, omul a pătruns până în cele mai necunoscute taine ale naturii. Asistăm la eforturi susţinute ale organizaţiilor internaţionale, ale şefilor de state, guverne, de a contribui la soluţionarea multiplelor conflicte şi contradicţii care apar în lumea contemporană. Multora li s-au găsit şi li se vor găsi rezolvări favorabile, ca urmare a faptului că fiinţa umană poate şi trebuie să se apere de marile şi numeroasele pericole care o ameninţă încă. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a avut ca efect benefic punerea la dispoziţia tuturor a unor mijloace rapide şi sofisticate de comunicare şi deplasare.

De aceste mijloace beneficiază însă şi traficanţii, în majoritatea cazurilor în mai mare măsură decât cei abilitaţi să prevină şi să combată acest fenomen extrem, de nociv. Astfel, traficanţii de droguri pot lua legătura foarte uşor, se pot întâlni rapid în orice punct al planetei, scăpaţi de sub supravegherea autorităţilor, şi tot atât de uşor să dispară de la locul infracţiunii înainte de intervenţia poliţienească.

Flagelul stupafiantelor reprezintă un grav pericol ce ameninţă tot mai mult umanitatea, printr-o diversitate de forme specifice, pornind de la influenţa nocivă pe care o are asupra tinerei generaţii, alterarea relaţiilor sociale dintre oameni şi continuând cu distrugerea sănătăţii, îmbogăţirea unora, apariţia de organizaţii criminale puternice, care, de multe ori, concurează cu puterea unor guverne, provocând adevărate “războaie locale”, soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti.

Grav este faptul că flagelul stupefiantelor a luat proporţii şi se observă cu uşurinţă că graniţele, problema violării acestora, a cetăţeniei, a respectării normelor de drept sunt trecute de marii traficanţi pe planul al doilea, ca şi când nu ar exista. Organele de urmărire penală desfăşoară o susţinută activitate menită să prevină săvârşirea unor asemenea fapte, deosebit de periculoase pe tritoriul naţional.

Bunăstarea şi aplicarea cu fermitate a legilor constituie suportul eradicării manifestărilor antisociale care se comit în acest domeniu. În activitatea de prevenire şi combatere cu privire la produsele şi substanţele stupefiante sau toxice, organele de urmărire penală ale poliţiei colaborează cu alte organe ce au atribuţii pe această linie.

Luarea măsurilor pentru popularizarea legislaţiei în vigoare, educarea cetăţenilor în vederea prevenirii toxicomaniei, dezintoxicarea consumatorilor, cunoaşterea celor predispuşi să încalce dispoziţiile legale şi determinarea lor să renunţe la comiterea de fapte antisociale sau depistarea acestora în faza pregătitoare ori imediat după săvârşirea infracţiunii, reprezintă activităţi ce au drept scop final lichidarea fenomenului infracţional.

Juriştii, sociologii, oamenii de ştiinţă din lumea medicală au încercat şi încearcă să abordeze în diferite feluri problema referitoare la modul cum trebuie abordat, interpretat şi oprit acest fenomen. Multe guverne, îngrijorate de efectele traficului ilicit de droguri au elaborat legislaţii severe, menite să reducă fenomenul. Aceasta conduce la o stabilizare relativă, pe o perioadă limitată, a drogurilor, dar nu poate realiza eradicarea de fond a criminalităţii, în special a traficului de droguri.

Având în vedere că ponderea o deţin cetăţenii străini, atât cei aflaţi pe teritoriul ţării din diverse motive, cât şi în tranzit, pentru prevenirea introducerii în ţară de produse ori substanţe stupefiante, organele de urmărire penală colaborează intens cu organele vamale şi poliţia de frontieră.

Schimbul de informaţii reciproce privind particularităţile traficului de stupefiante, locurile şi metodele de descoperire a traficanţilor şi consumatorilor este menit să contracareze orice încercare de introducere în ţara noastră a unor astfel de produse ori substanţe.

România desfăşoară o largă cooperare internaţională; lupta împotriva traficului de stupefiante prin acţiuni întreprinse în cooperare cu una sau mai multe ţări, având drept scop, depistarea traficanţilor, confiscarea stupefiantelor, activităţi ce sunt reglementate prin convenţii internaţionale.

Ţara noastră a aderat la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961, la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971, la Protocolul din 1972 privind amendamentele la Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961, la Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, precum şi la Organizaţia de Poliţie Criminală – Interpol; aceasta a impus luarea unor măsuri de natură să faciliteze cooperarea eficientă împotriva traficului ilicit cu stupefiante şi îndeplinirea sarcinilor asumate prin aderarea la convenţiile internaţionale.

Aşa cum am subliniat pe parcursul lucrării, un inamic al „omului modern” este drogul. Dobândite pe cale naturala sau artificială, substanţele care „fabrică visuri“ sau care „aduc fericirea“ fac, an de an, mai multe victime decât armele de distrugere în masă. Nici o statistică nu poate spune care este numărul exact al consumatorilor de droguri. El poate fi doar estimat. Fenomenul este extrem de greu de controlat, chiar dacă se fac eforturi pentru prevenirea şi combaterea sa.

Deşi interzise, drogurile tind să pătrundă tot mai mult pe piaţa mondială, şi în ţara noastră, numărul persoanelor care îşi găsesc refugiul, injectându-şi „iluzii“, fiind în creştere. Drogurile pun stăpânire pe trupul şi mintea consumatorilor; victimele drogurilor pot fi văzute pe stradă, în locuri obscure, la metrou etc.

Pot fi recunoscute uşor: au fetele palide, cadaverice, răvăşite; ochii roşii etc. sunt rupţi de realitate etc. Infracţionalitatea şi, în special, criminalitatea organizată, întâlnită la nivel internaţional, pot fi privite drept „instituţii fără frontiere”, ale căror răspândire şi arie de cuprindere pot rivaliza cu cele mai dezvoltate structuri ale organismelor internaţionale.

Instituţiile abilitate în domeniul luptei împotriva traficului şi a consumului de droguri din România colaborează pe plan regional, european şi internaţional cu instituţii din întreaga lume care au atribuţii similare. Şi în ceea ce priveşte capitolul „violenţă” am văzut că acest fenomen este în continuă „evoluţie”.

Tipurile de violenţă sunt următoarele: violenţa psihologică, care se manifestă prin agresiuni verbale, intimidare, batjocură, umilire; violenţa fizică, prin care se provoacă victimei o serie de vătămări prin pălmuire, lovire - cu sau fără obiecte - sau bătaie; violenţa socială, reprezentând o formă de violenţă psihologică pasivă, care constă în controlarea victimei, izolarea acesteia de familie sau prieteni(e), monitorizarea activităţilor lui/ei, rezultând din întreruperea sau insuficienţa relaţiilor sociale, precum şi din restrângerea accesului la informaţie; violenţa economică, o altă formă de violenţă psihologică pasivă, care presupune oprirea accesului victimei la bani sau la alte mijloace economice; violenţa sexuală, adică forţarea victimei la activitate sexuală nedorită, dar şi falsele acuzaţii de infidelitate sexuală, forţarea victimei să aibă sarcini nedorite, transmiterea conştientă de boli sexuale, inclusiv HIV/SIDA.

În ceea ce priveşte comportamentele sexuale deviante am considerat necesar a releva aceste aspecte pe parcursul mai multor capitole. Am inclus în analiza de faţă cercetarea problemelor legate de fenomenul prostituţiei, pornografiei, homosexualităţii şi trans-sexualismul.

După revoluţia din 1989, în societatea românească schimbarea raportului dintre proprietatea publică şi cea privată în favoarea acesteia din urmă a avut nu numai efecte benefice, ci şi negative. Unul dintre aceste efecte negative este reprezentat de creşterea infracţionalităţii care are ca obiect proprietatea privată, fie că aceasta aparţine simplilor particulari sau persoanelor juridice de drept privat.

Astfel, din punct de vedere statistic s-au înmulţit faptele care fac obiectul diverselor infracţiuni din acest domeniu - înşelăciune, gestiunea frauduloasă, distrugerea în paguba avutului public etc., dar mai ales a crescut numărul infracţiunilor de furt din proprietatea privată. Nu este vorba însă numai de creştere numerică a acestui tip de infracţiuni, ci şi de o perfecţionare a mijloacelor folosite pentru săvârşirea lor, aceasta ca urmare a pătrunderii pe piaţa românească a diferitelor obiecte care pot servi la săvârşirea infracţiunii de furt în mod direct sau mijlocit.

Se constată de asemenea o perfecţionare a tehnicii în ceea ce priveşte săvârşirea acestei infracţiuni Faţă de această situaţie de fapt organele chemate să contracareze fenomenul infracţionalităţii în aceste domeniu, au luat diferite măsuri.

Astfel, în plan legislativ, legiuitorul a mărit cuantumul pedepsei la infracţiunea de furt (art. 208 C. pen. ) de la 1 la 12 ani, iar pedeapsa la infracţiunea de furt calificat a fost mărită şi ea (de la 1 la 15 ani); de asemenea, la art. 209 C. pen. (furtul calificat) au fost incluse noi dispoziţii (alin. 1 lit c şi d precum şi un nou alineat - 2) prin care se sancţionează modalităţi de săvârşire a infracţiunii de furt neprevăzute anterior (Legea nr. 140/1996).

Numai legiuitorul însă a fost preocupat de perfecţionarea măsurilor ce trebuie luate în această materie, ci şi organele chemate să aplice legea. Astfel, în ceea ce priveşte organele de urmărire penală acestea sunt preocupate şi depun eforturi pentru a preveni în primul rând, iar în al doilea rând, pentru a descoperi infracţiunile de furt şi a trimite în judecată pe făptuitori. ~n cuprinsul lucrării de faţă ne-am străduit să relevăm atât aspectele penale şi de ordin procesual penal, cât şi aspectele specifice ale anchetei pe care o desfăşoară organele în drept.

Am relevat de asemenea metodele şi mijloacele folosite pentru a proba furtul din proprietatea privată. ~n sfârşit am considerat necesar să nuanţăm câteva particularităţi ale investigării furtului (furtul din locuinţe, din buzunare, din autoturisme etc.).

Considerăm că în stadiul actual al legislaţiei noastre pentru aplicare în condiţii optime a prevederilor legale este necesară intervenţia organelor în drept pentru o dotare corespunzătoare a organelor chemate să aplice legea, deoarece este cunoscut faptul că din punct de vedere numeric aceste organe nu pot face faţă în mod eficient problemelor ridicate; nici din punct de vedere tehnic nu există o dotarea corespunzătoare, esenţial este ca toate eforturile să fi depuse în vederea prevenirii infracţiunilor de furt din avutul privat.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată la cererea părţilor sau din oficiu, poate dispune efectuarea unei expertize în cazurile în care pentru lămurirea unor împrejurări sau fapte se cer cunoştinţe de specialitate. În cazurile infracţiunilor produse în urma folosirii armelor de foc se va dispune o expertiză criminalistică făcută de experţi în balistică judiciară.

Expertiza balistică judiciară este una dintre cele mai complexe examinări la care sunt supuse armele de foc, muniţia şi urmele acestora, cât şi împrejurările legate de folosirea lor.

Expertiza balistică vizează două direcţii principale: pe de o parte, identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după urmele lăsate de tub şi pe glonţ, pe de altă parte, studierea urmelor principale şi secundare existente pe îmbrăcămintea şi corpul victimei, în scopul stabilirii direcţiei li distanţei de la care s-a tras.

Problema care se pune este aceea a valorii probatorii a expertizei balistice având în vedre că în legătură cu aspectul supus expertizării s-a pronunţat un specialist, având cunoştinţe ce depăşesc în domeniul respectiv pe cele ale organului judiciar.

Însă concluziile expertului nu sunt imperative, nici chiar atunci când toţi experţii au ajuns la aceleaşi concluzii, întrucât, potrivit legii, acest fel de probă nu are forţă doveditoare absolută, ci poate servi ca temei la soluţionarea cauzei numai dacă organul de urmărire penală s-a convins de exactitatea concluziilor emise. De aceea, concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca celelalte probe şi numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză.

Pe baza examinării multilaterale, complete şi obiective a tuturor probelor cauzei în ansamblul lor, organul de urmărire penală va da soluţia, conducându-se după lege şi potrivit convingerii sale intime.

Trebuie reţinut, însă, faptul că expertiza nu este un mijloc de probă ca celelalte, întrucât fundamentul său ştiinţific îi conferă o trăsătură specială, ce obligă organul de urmărire penală, în cazul în care nu îşi însuşeşte concluziile acesteia, să-şi motiveze într-un mod deosebit dezacordul.

Teoria identificării în criminalistică porneşte de la premisa că orice obiect sau fiinţă, datorită unui sistem de proprietăţi, calităţi, însuşiri sau semnalmente exterioare, constituie o entitate fizică sau biologică strict individuală care-l face identic numai cu el însuşi.

Obiectele ca factor creator de urme sunt definite de o serie de caracteristici de ordin general şi individual, relativ neschimbătoare, care se transmit parţial în urmele pe care le creează în contactul cu elementele locului faptei în procesul săvârşirii infracţiunii.

Urmele create ca efect al contactului amintit, fac parte, de regulă, din categoria urmelor formă şi reproduc configuraţia exterioară a obiectului creator cu toate elementele caracteristice ale acesteia. În procesul identificării criminalistice se porneşte de la urma rămasă la faţa locului şi prin compararea caracteristicilor acesteia cu cele ale modelelor experimentale create cu obiectul bănuit, se ajunge la obiectul creator de urmă (obiectul de identificat).

Elementele teoretice amintite, ce se regăsesc într-o formă sau alta atât în literatura de specialitate română cât şi străină, şi care s-au avut în vedere şi pe parcursul lucrării de faţă (a se vedea, de exemplu, Secţiunea a III-a a Capitolului III – „Identificarea balistico-judiciară”), exprimă aspectul clasic al problemei.

Practica laboratoarelor de criminalistică din Ministerul de Interne cunoaşte numeroase cazuri în care identificarea obiectelor folosite de infractor s-a datorat unor caracteristici individuale. În acest sens, pe parcursul lucrării de faţă, am arătat şi noi unele exemple practice care să susţină explicaţiile teoretice, acolo unde am considerat că este nevoie.

Un spaţiu important în cadrul prezentei lucrării am acordat şi identificării persoanelor şi cadavrelor necunoscute, unde am analizat cele mai importante metode de identificare.

Şi, toate acestea, în spiritul creării, dacă nu a unei imagini complete asupra identificării criminalistice atunci măcar a unei imagini de ansamblu, atingând considerăm noi, cele mai importante probleme…