Codul de procedura penala

Lucrarea abordează tematica amânării şi întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, atât din perspectivă teoretică, cât şi jurisprudenţială, încercând să surprindă principalele aspecte ale celor două instituţii, inclusiv din punctul de vedere al evoluţiei reglementării.

Cartea debutează cu scurte consideraţii asupra cazurilor în care se poate dispune amânarea şi întreruperea executării pedepsei şi asupra aspectelor procedurale ţinând de soluţionarea cererilor.

Sunt prezentate succint numeroasele controverse apărute în doctrină şi practica judiciară, cu argumentarea corespunzătoare opiniilor exprimate.

Consideraţiile teoretice sunt urmate de o sinteză de practică judiciară în materie, cuprinzând peste 100 de hotărâri, multe adnotate şi comentate.

Perioada de referinţă este cea a anilor 2000-2009, fiind însă incluse şi hotărâri anterioare în măsura în care prezintă relevanţă şi au rămas de actualitate.

Această parte a lucrării este structurată simetric celei teoretice, pentru a facilita raportarea la consideraţiile doctrinare şi bibliografia aferentă.

Înainte de a avea în vedere o privire comparativă cu alte sisteme de drept privind instituţia măsurii arestării preventive, mai este necesar a face unele referiri la sistemul existent în dreptul nostru şi la criticile care s-au formulat pe marginea unor propuneri conturate în această materie.

Astfel, de exemplu, în Proiectul de reformă a justiţiei, înaintat sub guvernarea anterioară, printre altele s-a propus şi instituirea “judecătorului cu atribuţii în faza de urmărire”, prin preluarea unor atribuţii deţinute până în prezent de procuror (arestare, percheziţie, interceptarea unor convorbiri, audierea martorilor a căror identitate este protejată etc.).

Faţă de această situaţie pot fi reţinute atât avantaje cât şi dezavantaje, între care reţinem, exempli gratia, fără a epuiza enumerarea, următoarele. Prin independenţa şi inamovibilitatea (relativă: pe trei ani) judecătorului se garantează imparţialitatea administrării procedurilor ce privesc restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (libertatea, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei etc.)

La cest avantaj, dezavantajul îl constituie faptul că consacră implicit subordonarea jurisdicţională a procurorilor, dar nu elimină, totuşi, suspiciunea în instrumentarea cauzelor, fiindcă şi judecătorii cu atribuţii „în faza de urmărire” urmează a fi numiţi tot de către funcţiunile administrative de conducere din cadrul sistemului (creditate politică). Independenţa acestor judecători va fi direct proporţională cu garanţia de inamovibilitate ce li se acordă: fiind numiţi pe trei ani. Această soluţie a judecătorului cu atribuţii în faza de urmărire tinde să consacre judecătorul pe rol de coordonator al urmăririi penale ceea ce face ca procurorul să nu mai aibă un rol bine precizat, devenind o verigă inutilă între poliţie şi judecător, care nu-şi mai asumă nici o răspundere, o anexă a poliţiei (poliţia propune, procurorul repetă propunerea, judecătorul dispune).

De asemenea, prin această iniţiativă se ignoră faptul că sistemul existent este compatibil cu exigentele europene, şi mai mult decât atât se creează mari probleme practice, ca de exemplu: număr insuficient de judecători la nivelul fiecărei instanţe, care să suplinească un aparat profesionist, format din 10-15 procurori la parchet, în raport cu numărul de arestări. Dacă se doreşte angajarea pe funcţia de „judecător cu atribuţii„ a procurorilor, atunci nu se verifică decât modul formal de a se face reforma.

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială de a cărei importanţă dreptul românesc este adânc pătruns, normele legale asigurând o consecventă realitate a acestora, iar organele judiciare având obligaţia respectării întocmai a tuturor dispoziţiilor referitoarea la realizarea ei. Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului.

Acestea, după cum s-a arătat în doctrina contemporană, sunt drepturi subiective şi indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt înscrise şi garantate de norme având o deosebită valoare juridică (declaraţii de drepturi, constituţii, alte legi fundamentale).

Preocuparea pentru asigurarea libertăţii persoanei trece peste limitele teritoriale ale unui stat, motiv pentru care acest drept fundamental este ocrotit în mod special de foarte numeroase documente internaţionale. Importanţa acestor documente este atât de mare încât legislaţiile interne ale statelor care respectă drepturile şi libertăţile omului se aliniază de regulă la normele unanim admise pe plan internaţional. În acord cu această idee, Constituţia României înscrie regula că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi aplicate şi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. În completare, Legea fundamentală precizează că o adevărată garanţie a respectării tezei enunţate, că dacă există neconcordanţe între legile interne şi pactele ori tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaţionale.

Libertatea individuală este consacrată şi larg asigurată de numeroase dispoziţii pe care Constituţia le cuprinde în art. 23. În acest context se arată că reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi modalităţile indicate de lege. Art. 23 alin. 5 din Constituţie se referă la dreptul celui privat de libertate de a cunoaşte exact motivele măsurilor luate faţă de persoana sa. De aceea, se prevede că celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege motivele reţinerii sau arestării.

Cum orice măsură de prevenţie este legată de săvârşirea unei infracţiuni, învinuirea pentru care urmează să fie tras la răspundere penală i se aduce la cunoştinţă celui în cauză, în cel mai scurt timp, numai în prezenţa avocatului ales sau numit din oficiu. Principiile generale înscrise în art. 23 din Constituţie sunt preluate şi dezvoltate în Codul de procedură penală în art. 5 mai ales din punct de vedere al garantării libertăţii.

Pentru a evita posibilitatea unor abuzuri şi pentru a da dreptul persoanelor care consideră că faţă de ele s-a luat o măsură ilegală de privaţiune de libertate, legea permite celui interesat să se adreseze instanţei competente în tot cursul procesului penal. Orice persoană faţă de care s-a luat o astfel de măsură are dreptul în condiţiile prevăzute de lege, la repararea pagubei suferite.

Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală, are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Orice persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege. Legea precizează că în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Acest principiu apare înscris şi în Constituţia României din anul 2003 care, în art. 23.

Tot astfel, potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte şi că dacă există neconcordanţe între acte internaţionale şi legislaţia internă, au prioritate reglementările de drept internaţional.

Pe lângă reglementarea de principiu, legea instituie şi anumite garanţii practice pentru respectarea libertăţii persoanei prin limitarea expresă a cazurilor în care se poate dispune privarea de libertate, prin repartizarea exactă a prerogativelor privării de libertate, stabilind competenţa organelor de cercetare, a procurorului şi a instanţei de judecată în acest sens (dacă reţinerea se poate dispune de organul de cercetare penală, arestarea preventivă intră în atribuţiile instanţei), şi prin controlul judiciar permanent care se poate efectua atât asupra legalităţii măsurilor luate, cât şi asupra locurilor de deţinere etc.

Cu scopul declarat de a constitui un adevărat ghid de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor procesual penale, Codul de procedură penală prezintă deciziile de speţă relevante pentru fiecare articol din Codul de procedură penală.

În acelaşi timp, fiecare text din cod este însoţit de toate informaţiile necesare aplicării sale corecte: conexiunile cu alte texte legale, indicarea celor mai importante surse doctrinare pentru instituţia sau etapa procesuală reglementată, decizii ale Curţii Constituţionale de admitere sau de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, decizii pronunţate în recursurile în interesul legii, precum şi decizii ale Curţii Europe a Drepturilor Omului.

„Codul de procedură penală adnotat” va fi un instrument de lucru indispensabil pentru practicieni – judecători, procurori, avocaţi, consilieri juridici – şi o sursă completă de informaţii pentru teoreticieni, studenţi şi masteranzi.

TITLU EPUIZAT!

Coordonată de prof. univ. dr. Valerian Cioclei, ediţia a 5-a a lucrării Codul de procedură penală şi legile conexe aduce în atenţia celor interesaţi nu numai textul Codului, cu ultimele modificări şi completări aduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor („Legea Micii Reforme”), ci şi recursurile în interesul legii admise, introduse direct sub articolul din Cod la care se referă, pentru a se asigura o completă cunoaştere şi înţelegere a dispoziţiilor legale respective.

TITLU EPUIZAT!

Lucrarea, prin tematica pe care o abordează, oferă o prezentare din perspectiva jurisprudenţială a materiei contopirii pedepselor.

Culegerea de faţă este structurată în şase capitole şi cuprinde 100 de speţe reprezentative în materia tratată.

Hotarârile instanţelor sunt însoţite de note, cu referiri la eventualele modificări legislative survenite până în prezent, precum şi cu observaţii privind soluţia dată de instanţă, inclusiv opinii contrare din practică şi doctrină cu privire la aceeaşi problemă de drept.

Culegerea se adresează atât studenţilor, cât şi practicienilor din acest domeniu, pentru care sperăm să se dovedească un instrument de lucru util şi interesant.

Cartea este structurată în 7 titluri, hotărârile instanţelor fiind însoţite de note (cu referiri la eventualele modificări legislative survenite până în prezent) şi de comentarii privind modul de soluţionare de către instanţe a speţelor respective, constituind un instrument de lucru util pentru practicieni.

În condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit, odată cu deschiderea frontierelor, o amploare din ce în ce mai mare, cooperarea judiciară internaţională în materie penală constituie un mijloc eficient de a răspunde acestui fenomen, cuprinzând asistenţa judiciară, extrădarea, transferul persoanelor condamnate, transferul de proceduri şi recunoaşterea hotărârilor.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

STOC EPUIZAT!

Lucrarea Drept procesual penal. Partea generala analizează într-o manieră clară şi structurată principalele instituţii ale părţii generale a dreptului procesual penal, adresându-se tuturor celor care oresc să cunoască şi să înţeleagă modul de desfăşurare a procedurii judiciare penale din România.

Lucrarea "Drept procesual penal. Procedurile speciale" trateaza in detaliu problematica procedurilor speciale, fiind examinate rand pe rand procedurile prevazute in Titlul IV al Codului de procedura penala.

Caracterul critic al analizei este intregit de evocarea solutiilor de principiu ale practicii judiciare in materie, precum si a rezolvarilor date unor probleme controversate.

Căile de atac sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o amplificare a desfăşurării procesului penal în vederea efectuării‚ în anumite cazuri şi condiţii, a controlului judecătoresc asupra hotărârilor intervenite.

Judecata, în orice cale de atac are totdeauna caracterul unei activităţi procesuale de control judecătoresc.

Apelul, fiind o cale ordinară de atac se poate declara numai împotriva hotărârilor nedefinitive‚ pronunţate în primă instanţă.

În materie penală‚ apelul apare ca o prelungire necesară atât a dreptului de apărare cât şi a exerciţiului acţiunii represive. Apelul, fiind o cale de atac ordinară prin care se realizează controlul jurisdicţional‚ s-a cristalizat de multă vreme şi s-a admis în toate sistemele procesuale concepţia că el poate fi exercitat de procuror şi de părţi. Codul nostru actual a lărgit această concepţie permiţând declararea apelului‚ în anumite cazuri şi de către martori‚ experţi‚ interpreţi‚ apărători‚ cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora‚ precum şi de orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea instanţei.

În general, apelul este declarat personal de cei îndreptăţiţi. El poate fi declarat pentru titulari şi de reprezentanţii lor legali sau de către apărător. Pentru inculpat are dreptul de a face apel şi soţul acestuia. Procurorul poate declara apel numai personal. Art. 363 Cod procedură penală prevede că apelul se poate declara în 10 zile. Acesta este termenul general aplicabil ori de câte ori legea nu dispune altfel. Termenul de apel fiind un termen peremptoriu‚ nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul exercitării căii de atac.

Totuşi‚ în mod excepţional legea înlătură efectul amintit pentru persoana decăzută din motive neimputabile acesteia. Pentru a opera repunerea în termen trebuie să se constate că întârzierea în declararea apelului a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. Astfel‚ prin sentinţa penală nr. 1010/1996 s-a admis sesizarea Biroului executări penale de pe lânga Judecătoria sectorului 1 privind pe condamnatul V.V. S-a constatat expirată durata întreruperii executării pedepsei de un an şi sase luni închisoare dispusă prin sentinţa penală 2349/1994 a Judecătoriei sector 1‚ până la însănătoşirea condamnatului. Împotriva sentinţei a declarat apel după expirarea termenului prevăzut de lege‚ condamnatul care a solicitat repunerea sa în termen şi în fond‚ respingerea sesizării Biroului executări penale din cadrul Jud. sector 1‚ întrucât a beneficiat de graţierea personală a Preşedintelui României. În aceste condiţii tribunalul a constatat că în speţă sunt îndeplinite prevederile art. 364 C. proc. pen.‚ motiv pentru care va dispune repunerea condamnatului în temeiul de apel prevăzut de art. 363 alin. 1 C. proc. pen.

Precizăm de asemenea, că este posibilă şi introducerea apelului peste termenul reglementat de art. 365 C. proc. pen. Apelul produce în sistemul nostru de drept patru efecte‚ şi anume: suspensiv; devolutiv; extensiv; non reformatio in pejus.

În legătură cu acest din urmă efect s-a decis în practica judecătorească faptul că, rejudecând cauza în fond după desfiinţarea hotărârii ca urmare a admiterii apelului inculpatului instanţa de trimitere nu poate aplica inculpatului o pedeapsă mai mare decât cea pronunţată cu ocazia primei judecăţi. În caz contrar‚ se încalcă principiul non reformatio in pejus (T.M.B. sect. I penală, dec. nr. 254/A/16.02.1998) . Judecarea apelului se face având în vedere toate dispoziţiile generale inserate în primul capitol al Titlului II din Codul de procedură penală referitor la judecată (art. 287-312). Suplimentar urmează a se ţine seama şi de dispoziţiile art. 375- 383 a căror analiză am făcut-o pe parcursul lucrării.

Aşadar‚ apelul este o cale de atac de reformare‚ care propulsează totdeauna cauza la o instanţă superioară. Judecata la un nivel mai înalt creează un adevărat grad de jurisdicţie în urma parcurgerii căreia ori se validează prima judecată ori se desfiinţează hotărârea anterior dată. În consecinţă‚ deşi apelul este o instituţie nouă în peisajul juridic român‚ el este bine reglementat de normele Codului de procedură penală şi este ilustrat din abundenţă în practica judiciară.

Sperăm de aceea, că prin demersul nostru teoretic am reuşit să prezentăm în mod corect toate problemele pe care le ridică instituţia juridică a apelului‚ şi să împletim noţiunile teoretice cu soluţiile pronunţate în practica noastră judecătorească.

TITLU EPUIZAT!

Explicatiile teoretice ale Codului de procedura penala roman. Editia 2. Volumul VI (legat)

Autor: Coord. Dongoroz Vintila

Lucrarea Ghid de cercetare penală este structurată în două părţi, prima reunind aspecte teoretice relevante pentru organele de cercetare penală, iar cea de-a doua este practică, cuprinzând peste 200 de formulare şi modele de acte de urmărire penală şi acte procesuale.

A aparut la data de 28 Feb 2011!
 

În materii în care normele sunt de imediată aplicare, orice intervenţie legislativă provoacă, prin natura sa, controverse şi dispute. Atunci când însă conţinutul legii modificatoare contrazice însăşi finalitatea sa, apariţia practicilor neunitare şi a impedimentelor procesuale este inevitabilă, întrucât legea este premisa şi condiţia procedurii.

Prezenta lucrare conţine o analiză detaliată a modificărilor aduse de Legea nr. 202/2010 şi implicit a consecinţelor deloc neglijabile provocate de intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Ca şi legea însăşi, analiza îmbracă o formă pluridisciplinară antamând aspecte legate de efectele produse de adoptarea Legii Micii Reforme în materie substanţială (drept civil, dreptul familiei, drept penal, drept contravenţional) şi procesuală (procedură civilă şi procedură penală), precum şi în materia unor norme de organizare prevăzute în legi speciale (Legea de organizare judiciară, Legea executorilor judecătoreşti).

Utilitatea deosebită a lucrării constă în faptul că, dincolo de analiza critică, propune remedii juridice eficiente pentru depăşirea impedimentelor procesuale generate de adoptarea legii.

Prin oferirea unor soluţii concrete, punctuale şi fundamentate, lucrarea are valoarea unui îndreptar destinat în primul rând practicienilor, dar poate fi şi o sursă de inspiraţie pentru legiuitor, în eventualitatea unor modificări viitoare.

Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunilor a condus la instituirea regulii potrivit căreia declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se face din oficiu. În acest sens, în dispoziţiile art. 2 alin. 2 C. pr. pen. se arată că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când legea dispune altfel. Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Declanşarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care-l prezintă anumite infracţiuni. Alteori, deşi infracţiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate au un pericol social ridicat, desfăşurarea procesului penal, prin publicitatea pe care ar genera-o, ar putea reînnoi suferinţele persoanei vătămate sau ar da naştere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaşi familie sau din acelaşi mediu social. Plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor interese sociale privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.

Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. În primul rând, constituie o încunoştinţare a organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi, în al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinţei persoanei vătămate ca acea infracţiune să fie urmărită sau judecată, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activităţii procesual penale. În urma acestei manifestări de voinţă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată poate dispune declanşarea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Fiind reglementată atât pe planul dreptului material (art. 131 şi 132 din C.p.), cât şi pe planul dreptului procesual penal (art. 10 lit. f, art. 279-286, art. 362 lit. c şi art. 479 alin. 2) şi având în vedere consecinţele sale pe planul răspunderii penale şi ale desfăşurării procesului penal, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă. Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează atât ca o condiţie de pedepsibilitate, cât şi ca o condiţie de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C.p.), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f). Strâns legate de instituţia plângerii prealabile, în Codul penal (art. 131 alin. 2 şi art. 132) şi Codul de procedură penală (art. 10 lit. h) sunt reglementate retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

Aceste două instituţii, care au, ca şi plângerea prealabilă, un caracter mixt, permit persoanei vătămate să decidă asupra continuării procesului penal. Împăcarea părţilor poate fi definită ca o manifestare bilaterală de voinţă a părţii vătămate şi a făptuitorului făcută cu intenţia de a stinge conflictul născut între ele ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

Plângerea prealabilă este şi un act de sesizare a organelor judiciare, dar ea se deosebeşte de plângere ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În timp ce plângerea prealabilă este un act de sesizare care constituie, în acelaşi timp, şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, plângerea este numai un act de sesizare.

Ca deosebire între cele două instituţii poate fi evidenţiat şi faptul că plângerea prealabilă este unicul act de sesizare prevăzut de lege pentru unele infracţiuni, în timp ce plângerea ca act de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu.

Un ultim aspect diferenţial pe care-l subliniem între plângere şi plângerea prealabilă constă în faptul că, în cazul plângerii în procesul penal declanşat, acţionează cu toate valenţele sale principiul oficialităţii, în timp ce în procesul penal declanşat ca urmare a unei plângeri prealabile principiul oficialităţii este ştirbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a realiza împăcarea cu învinuitul sau inculpatul.

În materia analizată, în perspectiva adoptării unui nou Cod de procedură penală, ar putea fi avute în vedere următoarele de exemplu, următoarele aspecte: propunerea ca pentru art. 210 C. pen., plângerea să se adreseze organelor de cercetare penală şi nu instanţei de judecată, deoarece trebuie să se efectueze unele acte de cercetare penală pe care instanţa le poate realiza mai greu şi cu întârzieri (de exemplu, cercetarea la faţa locului, reconstituiri, percheziţii etc.).

În procesul penal, activitatea de probaţiune ocupă un loc central. Pentru a lua o hotărâre care va influenţa viaţa unor persoane, magistratul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei şi să fie convins că soluţia pe care o adoptă este singura corectă. Or, această decizie - de a trimite sau nu în judecată, ori de a condamna sau achita o persoană - este fundamental determinată de activitatea de probaţiune.

Desigur că răspunderea organului judiciar - procuror sau judecător -, în funcţia sa de administrare a justiţiei, este pe măsura importanţei şi a complexităţii muncii pe care o desfăşoară. De acurateţea cu care magistratul va şti să conducă probaţiunea în procesul penal şi de sinceritatea şi spiritul de răspundere cu care va aprecia toate probele înfăţişate va depinde, în mod direct, justeţea hotărârii sale finale, cu toate implicaţiile sale. Vinovăţia sau nevinovăţia celui suspectat că ar fi comis o faptă penală nu poate reieşi decât din probe.

Pe cale de consecinţă, însuşi scopul procesului penal, acela ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat, în funcţie de atenţia şi corectitudinea cu care cel în drept să o facă se achită de dificila sarcină pe care legiuitorul i-a încredinţat-o: administrarea şi aprecierea probelor. În materia probaţiunii, în literatura de specialitate se fac două distincţii: în primul rând, se deosebeşte activitatea de administrare a probelor, de cea de apreciere a lor; în al doilea rând, există conceptul de probe şi cel de mijloace de probe. De asemenea, mai pot fi făcute şi alte delimitări, specifice activităţii de probaţiune.

Astfel, sunt studiate şi definite: instituţia obiectului probaţiunii, în care se deosebesc faptul principal de faptele probatorii, faptele similare de cele auxiliare, prin toate acestea înţelegându-se ce anume trebuie dovedit într-un proces penal, pentru ca soluţia pronunţată în final să fie legală şi temeinică; tot aici se face trimitere la faptele şi împrejurările care nu pot forma obiect al probaţiunii într-o cauză penală; concludenţa şi utilitatea probelor este un alt domeniu important în cadrul probaţiunii; noţiuni ca sarcina probei (ori dispensa ei), principii ca prezumţia de nevinovăţie a învinuitului sau inculpatului, ca să nu mai vorbim de o serie de criterii folosite pentru clasificarea probelor - în învinuire sau în apărare, imediate şi mediate, ori directe sau indirecte - se regăsesc în tot atâtea laturi distincte ale activităţii, atât de complexe, de probaţiune.

În ceea ce priveşte procesul penal, trebuie făcută precizarea că rolul acestuia este acela de a intermedia între săvârşirea faptei şi ispăşirea pedepsei. Va trebui să suporte privaţiunile pe care le incumbă lipsirea de libertate şi izolarea în penitenciar, cel sau cea care, în urma unei proceduri judiciare, se dovedeşte că a comis, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a se ajunge la această finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul judiciar - procuror sau judecător - are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuşi să afle adevărul cu privire la faptă şi la persoana care a comis-o, cu alte cuvinte pentru ca adevărul judiciar - împrejurările cauzei aşa cum se regăsesc în dosar, mai precis aşa cum au fost reţinute în hotărârea penală - să coincidă cu adevărul pur şi simplu - adică faptele, aşa cum au avut loc în realitate.

Legiuitorul român a stabilit că nu orice tip de instrument juridic este de natură să ofere un anumit grad de siguranţă că această coincidenţă (între adevărul judiciar şi adevărul pur şi simplu) va surveni şi că astfel, în urma procesului, se va pronunţa o soluţie justă. Datorită relativităţii mijloacelor pe care omul le are la îndemână pentru a avea acces la realitatea imediată, legiuitorul a indicat, în Codul de procedură penală, doar câteva modalităţi, denumite mijloace de probă, dispunând că numai prin intermediul lor este permisă relevarea unei probe, a unei dovezi, din care să rezulte o împrejurare aflată în legătură cu fapta dedusă judecăţii.

TITLU EPUIZAT!

Lucrarea "Procedura reorganizarii judiciare" analizeaza modificarile legislative survenite in anul 2003 in materie procesual penala, iar explicatiile sunt intregite de anexe ce cuprind modele de acte procesuale folosite in activitatea organelor de cercetare penala si a procurorului.

Caracterul preponderent practic al prezentarii face din aceasta carte un instrument util, in egala masura, specialistilor din institutiile statului implicati in lupta impotriva criminalitatii si studentilor.

PREMIUL „ION TANOVICEANU” din cadrul PREMIILOR ŞTIINŢIFICE ale Uniunii Juriştilor din România, Societăţii „Titu Maiorescu” şi ale revistelor „Dreptul” şi „Palatul de Justiţie” pe anul 2008, oferit domnilor OVIDIU PREDESCU şi MIHAIL UDROIU, pentru lucrarea „Protecţia europeană a drepturilor omului în procesul penal român”.

Prima parte a tratatului " Protectia europeana a drepturilor omului si procesul penal roman" detaliaza principiile aplicabile în materia protectiei europene a drepturilor omului prin raportare la sistemul creat în cadrul Consiliului Europei, în care rolul central este detinut de Conventia europeana si de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, cât si modul de realizare a protectiei drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii Europene si în jurisprudenta Curtii de la Luxembourg.

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare şi asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, pri repunerea lui în situaţia anterioară condamnării.

În studiul propus sunt analizate din punct de vedere teoretic şi jurisprudenţial condiţiile în care intervine reablitarea de drept şi reabilitarea judecătorească în dreptul român, potrivit legislaţiei în vigoare (Codul penal şi Codul de procedură penală).

În Declaraţia Universală a drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, şi dreptul de apărare. Tot astfel, art. 14 pct. 3 lit. d din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa unui apărător. Art. 6 al C.E.D.O., garantând dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă, precizează, între altele, că persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de „timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”.

 Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de apărare, Constituţia ţării noastre, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003 înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Aşadar, în art. 24 din Constituţie, se stipulează că „dreptul la apărare este garantat” şi că „părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, fiind prevăzute şi garanţiile corespunzătoare pentru realizarea acestuia.

Astfel, art. 23 alin. 8 din Constituţie inserează o serie de garanţii (dreptul reţinutului sau arestatului de a i se aduce la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu). Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfăşurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activităţi sociale, garantarea dreptului de apărare.

În acest sens, în art. 6 se arată că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze de îndată şi înainte de a-l audiat, pe învinuit sau pe inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător.

Totodată, potrivit art. 171 alin. 1 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. În completare, alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol se referă la cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Din conţinutul acestor texte de lege se desprinde concluzia că asistenţa juridică excede cadrul unui drept subiectiv prin aceea că învinuitul sau inculpatul nu are posibilitatea de a renunţa la apărător în situaţiile prevăzute de lege - art. 171 alin. 2 şi 3. Asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului reprezintă o cerinţă fundamentală a desfăşurării procesului penal, întrucât chiar şi în situaţia în care inculpatul arestat preventiv declară că refuză să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu şi că renunţă la serviciile acestuia, preferând să se apere singur, organul judiciar nu poate să dea curs opţiunii acestuia.

Pe lângă cazurile de asistenţă juridică obligatorie comune atât urmăririi penale, cât şi judecăţii, s-au prevăzut cazuri suplimentare de asistenţă juridică obligatorie în cursul judecăţii, când s-au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă de 5 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Aceste dispoziţii legale se aplică indiferent de modul în care a fost sesizată instanţa de judecată şi indiferent dacă, în cauză, se reţin circumstanţe atenuante, care ar putea duce la scăderea pedepsei sub limita de 5 ani. Potrivit art. 172 alin. 1 C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii.

Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului. In cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător. Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor. Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate.

Aşa cum am arătat Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 Cod procedură penală, subliniind în acest sens că modificând şi completând Codul de procedură penală, Legea nr. 356/2006, în art. I pct. 99, a dat art. 172 alin. 1 un alt conţinut, şi anume: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii”. Textul alin. 1 al art. 172, înainte de a fi modificat, avea următorul conţinut: „În cursul urmăririi penale apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii”. Curtea a constatat că modificarea adusă art. 172 alin. 1 constă în introducerea în textul legii a următoarei sintagme: „care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului”. Aceasta este partea de text care, raportată la art. 24 din Constituţie, se constată că este o condiţionare şi o restrângere a dreptului apărătorului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală privindu-l pe învinuitul sau inculpatul căruia îi asigură apărarea şi, prin aceasta, este o restrângere şi o limitare a însuşi dreptului la apărare.

Tot astfel, Curtea Constituţională a observat că şi prevederile art. 173 alin.(1) din Codul de procedură penală au fost modificate şi completate prin aceeaşi Lege nr. 356/2006, prin art. I pct. 101, şi în acelaşi sens în care au fost modificate şi completate prevederile art. 172 alin.(1) din Codul de procedură penală, cu aceeaşi condiţionare şi limitare a dreptului la apărare pentru celelalte părţi din procesul penal. 

. . .

TITLU EPUIZAT!

Conceputa ca un indreptar de practica judiciara, "Teoria generala a actelor de procedura penala" analizeaza problemele cu care se confrunta organele de urmarire penala sau de judecata in realizarea actelor procesuale si procedurale.