Aşa cum se va putea conchide din întregul parcurs al lucrării de faţă, în primul rând conceptul general de „cetăţenie” are o latură politică prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor.

Mai mult decât atât, orice om dintr-o societate îşi poate singur da seama că participă, în calitatea sa de cetăţean, la exercitarea puterii, astfel încât se poate spune că oricăruia dintre noi îi revine o foarte mică parte din puterea suverană a poporului. Ca exemplu elocvent în acest sens, poate fi dat dreptul cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi în instituţiile parlamentare.

O altă latură a cetăţeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală. În fine, cea de-a treia latură a cetăţeniei este cea socială, care include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul al educaţie, dreptul la locuinţă etc.

Structurată pe parcursul a cinci capitole, lucrarea de faţă încearcă să ofere o imagine cât mai completă asupra noului concept de cetăţenie europeană şi drepturile pe care le implică aceasta. Din prezenta lucrare, nu putea lipsi însă şi un capitol introductiv privind istoricul constituirii Comunităţilor Europene şi apoi al Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht din 1992). Tot în capitolul de debut al lucrării, am lămurit, pe cât posibil, şi unele noţiuni, concepte şi teorii privind cetăţenia în general şi cetăţenia europeană, în special.

Având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă trebuie să reţinem că „cetăţenia europeană” a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora:

 dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi de sănătate publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată (la fel şi pentru expulzare);

 dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;

 dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.

În continuare, în cadrul capitolului III al lucrării am avut în vedere statutul cetăţeanului europeană aşa cum este dat de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene - cartă ce fixează un ansamblu de drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, regrupate în şase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aşa cum am arătat pe parcursul lucrării de faţă, aceste drepturi sunt bazate pe drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe tradiţiile constituţionale ale statelor Uniunii Europene.

În fine, capitolul IV se opreşte cu câteva detalii asupra cadrului instituţional implicat în protecţia drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene şi anume: Agenţia Drepturilor Fundamentale care are ca obiectiv de a furniza instituţiilor şi autorităţilor Uniunii Europene precum şi statelor membre, asistenţă şi expertiză în domeniul drepturilor fundamentale atunci când acestea pun în aplicare legislaţia comunitară; instituţia Mediatorului European înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht (1992) care investighează şi sesizează cazurile de proastă administrare a activităţii instituţiilor sau organismelor Comunităţii Europene, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European; Curtea Europeană a Drepturilor Omului – care deşi nu este instituţie a Uniunii Europene, este singura instanţă europeană cu atribuţii în acest domeniu.

Structurată pe parcursul a cinci capitole, lucrarea de faţă încearcă să ofere o imagine cât mai completă asupra noului concept de cetăţenie europeană şi drepturile pe care le implică aceasta. Din prezenta lucrare, nu putea lipsi însă şi un capitol introductiv privind istoricul constituirii Comunităţilor Europene şi apoi al Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht din 1992).

Tot în capitolul de debut al lucrării, am lămurit, pe cât posibil, şi unele noţiuni, concepte şi teorii privind cetăţenia în general şi cetăţenia europeană, în special. Având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă trebuie să reţinem că „cetăţenia europeană” a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu.

Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora:

 dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi de sănătate publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată (la fel şi pentru expulzare);

 dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;

 dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.

Instituirea unei cetăţenii europene reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale procesului de integrare europeană parcurs în prezent. Mult timp, poate chiar prea mult (după cum apreciază specialiştii în domeniu ), a fost analizată numai crearea Pieţei unice europene, atribuindu-se aspectelor economice şi financiare o importanţă excesivă, reuşindu-se, astfel, să se treacă peste obiectivul primordial al părinţilor fondatori ai Comunităţilor: acela de a uni popoarele Europei şi nu numai pieţele naţionale.

Conceptul de „cetăţenie europeană” a fost introdus în mod oficial, pentru prima dată, prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora. Ca o concluzie finală, încheiem prezenta lucrare citând o frază simplă, dar plină de conţinut: „(…) cetăţenia europeană reprezintă (…) epilogul unui îndelungat, dar ireversibil, proces, constituind, în acelaşi timp, punctul de plecare al realizării efective a unui spaţiu integrat de libertate, de securitate şi de justiţie” [A. Fuerea, Dimensiunea politico-juridică a cetăţeniei europene, articol publicat în broşura „Cetăţenie naţională – cetăţenie europeană”, Editura Libra, Bucureşti, 2003, p. 32].

Pornind chiar de la titlul lucrării de faţă – „Colaborarea instituţiilor comunitare în cadrul procesului de adoptare a deciziei comunitare” şi având în vedere toate cele exprimate pe parcursul acesteia, se poate spune, fără teama de a greşi, că dreptul comunitar european este format dintr-un ansamblu bine definitivat de acte juridice, ordonate conform unor principii de ierarhie precise şi riguroase, formând ordinea juridică comunitară.

Această ordine juridică este însă diferită atât de ordinea juridică internaţională, cât şi de ordinea juridică există pe plan naţional, la nivelul unui stat. Sistemul decizional comunitar a fost caracterizat de Curtea de Justiţie printr-o formulare devenită clasică, potrivit căreia el constituie „o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre”.

De aici pot rezulta următoarele trăsături:

 sistemul juridic comunitar are caracter de ordine juridică, adică reprezintă un ansamblu organizat şi structurat de norme juridice având propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să le emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să sancţioneze, dacă este cazul, încălcările;

 ordinea juridică comunitară este autonomă în raport cu ordinea juridică internaţională, având un grad puternic de centralizare al creării şi aplicării normelor, mai ales prin intervenţia instituţiilor comunitare, ceea ce o apropie de o ordine juridică internă;

 ordinea juridică comunitară se află în raporturi cu ordinea juridică internă a statelor membre, fiind autonomă şi faţă de aceasta. Aşadar, dreptul comunitar se aplică în cadrul Comunităţilor Europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un pronunţat caracter intern al statelor, după cum, de altfel, a statuat şi Curtea de Justiţie.

Dreptul comunitar, ca de altfel orice sistem de drept – fie el naţional sau internaţional – are la bază un ansamblu de izvoare, fără de care dreptul ca atare nu ar exista. În ceea ce priveşte dreptul comunitar izvoarele sale sunt multiple: tratatele constitutive şi modificatoare (Tratatele de la Paris, Roma, Maastricht, Amsterdam, Nisa etc.), actele instituţiilor comunitare (regulamente, decizii, directive, avize şi recomandări), Acordurile externe ale Comunităţilor, izvoarele complementare, principiile generale de drept, cutuma şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg.

Majoritatea acestora au fost prezentate sau cel puţin amintite în lucrarea de faţă, detaliind acolo unde am considerat necesar, încercând a forma un conţinut compact, care să redea, pe de o parte complexitatea mecanismului de adoptare a actelor la nivel comunitar, dar pe de altă parte, să formeze o imagine cât mai logică şi uşor de reţinut asupra procedurilor de adoptare a deciziei comunitare.

Totodată am avut în vedere, spre finalul lucrării, şi dispoziţiile Tratatului de instituirea a unei Constituţii pentru Europa, chiar dacă s-a renunţat la acesta în favoarea unui nou „Tratat de reformă” la al cărui conţinut urmează a începe lucrările chiar în acest an, conform Concluziilor Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007. Tratatul de reformă va cuprinde două clauze de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) şi respectiv a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (TCE). TUE îşi va păstra titulatura, iar TCE se va numi Tratatul privind funcţionarea Uniunii, Uniunea având personalitate juridică unică.

Cuvântul „Comunitate” se va înlocui cu „Uniune” în întreg textul; se va menţiona faptul că cele două tratate reprezintă tratatele care stau la baza Uniunii şi că Uniunea înlocuieşte Comunitatea şi îi succede acesteia.

Alte clauze vor conţine dispoziţiile obişnuite privind ratificarea şi intrarea în vigoare, precum şi dispoziţii tranzitorii. Modificările de natură tehnică aduse Tratatului Euratom şi protocoalelor existente se fac prin protocoale anexate Tratatului de reformă, astfel cum s-a convenit la CIG 2004. TUE şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii nu vor avea un caracter constituţional.

 Terminologia utilizată în întregul text al tratatelor va reflecta această modificare: termenul „Constituţie” nu va fi utilizat, „Ministrul afacerilor externe al Uniunii” se va numi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate şi se va renunţa la denumirile de „lege” şi „lege cadru”, păstrându-se cele de „regulamente”, „directive” şi „decizii”. În mod similar, nu va mai exista în tratatele modificate nici un articol care să facă referire la simbolurile UE, precum steagul, imnul sau deviza. În ceea ce priveşte supremaţia dreptului comunitar, CIG va adopta o declaraţie care să reamintească jurisprudenţa existentă a Curţii de Justiţie a UE în materie .

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competenţă politică, care după posibilităţi trebuie să corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu politic.

Începând cu 2007, având în vedere aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie, Comisia Europeană este compusă din 27 de membri, câte un reprezentant pentru fiecare stat.

Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului European pentru cabinetul astfel compus.

Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai Comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sunt - engleza, franceza şi germana.

Comisia este motorul sistemului instituţional al Uniunii Europene:

 având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de acte normative, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele interne întâlnite în alte sisteme politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, Comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu;

 în calitate de instituţie executivă Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, decizii etc.), execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament;

 împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare;

 în calitate de reprezentant legal al Uniunii Europene la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.

 Pe viitor, după intrarea în vigoare a Tratatului de reformă de la Lisabona, se vor face reforme majore în privinţa Comisiei Europene, în acest sens, noul Tratat prevăzând reducerea pe termen lung a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Reducerea numărului de membri ai Comisiei are ca scop creşterea eficienţei activităţii acesteia, respectiv a capacităţii de acţiune a Comisiei într-o Uniune extinsă. BIBLIOGRAFIE

Potrivit unui principiu de interpretare stabilit de multă vreme în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia este un instrument viu, care se interpretează în lumina condiţiilor actuale.

În acelaşi timp însă, Convenţia este un instrument juridic extrem de laconic, iar fără munca de interpretare realizată de către Curte în ultimii 50 de ani, domeniul său de incidenţă ar fi rămas neclar şi incoerent.

Aşa cum am observat, în urma celui de-al doilea război mondial, dezastrul politic, economic şi social în care se afla Europa a condus la începerea efectivă a procesului construcţiei europene, început marcat de crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO, CECA). Mai târziu, după reforme succesive ale Tratatelor constitutive, apariţia noilor Comunităţi Europene şi, în fine, a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht) acest proces de „unificare în etape”, adică cel al integrării de tip funcţional-sectorial, a ajuns, prin enunţarea obiectivului Uniunii Economice şi Monetare, în faţa ultimei trepte a integrării sale economice şi a primei trepte a integrării sale politice.

Având exprimate explicit obiectivele, atât economice, cât şi politice, Uniunea Europeană nu reprezintă începutul drumului integrării, dar nici sfârşitul acestuia, fiind doar o etapă a procesului de integrare, deschis de CECO, şi care se va sfârşi, credem noi, prin realizarea unui anumit tip de federalizare, adaptat cerinţelor europene. Fără îndoială, un impact deosebit în evoluţia procesului de integrare l-au avut şi revoluţiile anticomuniste şi antisovietice din Europa din jurul anului 1989, procesul de democratizare a Est-ului continentului influenţând reforma CE, grăbind-o şi obligând-o spre atingerea de noi dimensiuni. Pe scurt revoluţiile din Est au accelerat transformarea Comunităţilor Economice într-o Uniune Politică.

Cu toate acestea, realizarea unui model european care să răspundă şi să raţionalizeze expectativa teoretică şi practică a unei Europe aflată în profundă transformare reclamă în continuare atât eficacitate politică şi eficienţă economică, cât şi o prezenţă reală în lume. Aşadar, construcţia europeană este în plin proces, acest fapt fiind cel mai bine evidenţiat de însuşi Tratatul de la Maastricht care cerea, în mod expres, convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale nu mai târziu de 1996 în scopul examinării dispoziţiilor Tratatului Uniunii Europene. Conferinţa Interguvernamentală din 1996 a adus cu sine speranţa unor reforme care să asigure Uniunii sprijinul cetăţenilor, prin realizarea unui sistem de organizare simplu şi transparent, uşor de înţeles şi deschis participării acestora.

Cu toate că noul sistem trebuia să se remarce prin eficacitate în soluţionarea problemelor reale ale cetăţenilor Uniunii Europene, se poate constata că nici după CIG ’96 (Tratatul de la Amsterdam) şi chiar nici după CIG 2000 (Tratatul de la Nisa) obiectivele transparenţei şi eficacităţii nu s-au realizat pe deplin. Ca o concluzie, putem afirma un lucru cert: construcţia europeană nu a luat sfârşit şi nici nu se va sfârşi într-un viitor foarte apropiat, mai existând multe de făcut pe calea integrării.

Aceasta ne-o demonstrează şi Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa care nu răspund întru totul exigenţelor de democraţie şi eficacitate reclamate de către popoarele Uniunii. Mai mult decât atât, la acest început de secol XXI, Uniunea Europeană se confruntă cu un continent renăscut, dar şi cu o opinie publică contradictorie, aceasta din urmă demonstrând-o şi referendum-ul irlandez care a respins Tratatul de la Nisa, tratat care, aşa cum am arătat, a avut în vedere o oarecare reformă (în principal instituţională), în perspectiva lărgirii U.E. cu ţările din Europa Centrală şi de Est.

Lucrarea de fata doreste sa aduca o contributie importanta in domeniu, facilitând cunoasterea problematicii dreptului institutional comunitar, care constituie premisa studierii di întelegerii dreptului material comunitar.

Insula Şerpilor a făcut parte odinioară din soclul continental al Dobrogei. Este situată la est de gurile Dunării, în Marea Neagră, în dreptul oraşului-port Sulina, la o distanţă de 44,814 km de uscat. Localizarea sa: 30 grade, 14 minute, 41 secunde longitudine estică şi 45 grade, 15 minute, 53 secunde latitudine nordică. Are o suprafaţă de 17 hectare şi o circumferinţă de 1973 m, cu o formă neregulată.

Lungimea insulei, de la nord la sud, este de 440m, iar pe direcţia sud-vest, de 662 m. Adâncimea mării, în jurul insulei, este cuprinsă între 4-25 m. Economic, Insula Şerpilor nu a avut în trecut o importanţă deosebită. Ea constituia un masiv calcaros stâncos, o serie de roci marine şi o bună bază de pescuit. Importanţa sa economică a crescut odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei. Odată cu trecerea timpului a crescut şi importanţa strategico-militară a insulei.

După ocuparea ei de către U.R.S.S., în 1948, aici s-a dezvoltat o puternică bază militară, de control naval şi aerian, de apărare antiaeriană şi maritimă, aparţinând acum Ucrainei. În prezent, staţiile de radiolocaţie aflate pe insulă execută cercetarea aeronavală la mare distanţă. Cercetarea spaţiului aerian se poate executa într-un perimetru ce cuprindea Marea Neagra şi Marea Mediterană, până la coastele Libiei. Rezultatele cercetării sunt transmise unui punct de conducere. Tot aici se stochează informaţiile nucleare intercontinentale de pe teritoriul ucrainean.

Tot pe insulă sunt amplasate staţii de bruiaj şi ascultare atât a convorbirilor în fonie, cât şi a celor prin cablu. Pe insulă este dislocată o garnizoană militară cu mai multe subunităţi independente, care deservesc un heliodrom, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice, un far şi sistemul de pază şi apărare a graniţelor de stat ale Ucrainei. Apărarea bazei militare de pe insulă este realizată de o navă tip fregată, o navă de patrulare şi unul-două submarine. Din datele cunoscute până în prezent, reiese că, în zonă, Ucraina a intensificat activităţile sale militare şi economice, mai ales după numeroasele runde negocieri privind delimitarea platoului continental românesc. Anul 2004 reprezintă punctul culminant în desfăşurarea negocierilor dintre România şi Ucraina, privind statul juridic al Insulei Şerpilor.

Astfel după 24 de runde de negocieri în decursul a peste 2 ani, România a cerut Curţii de Justiţie de la Haga să decidă în această privinţă. Drept răspuns din partea Ucrainei, în septembrie 2004, cu numai o zi înaintea sesizării Curţii Internaţionale de Justiţie, Banca ucraineană Aval a anunţat deschiderea unei sucursale pe Insula Şerpilor, urmărindu-se astfel schimbarea statutului juridic al acesteia într-o insulă populată care, potrivit dreptului internaţional, ar avea dreptul la ape teritoriale proprii cu drept exclusiv de exploatare a imenselor resurse de petrol si gaze din subsol.

România a recunoscut prin Tratatul bilateral încheiat cu Ucraina în 1997 apartenenţa insulei la statul ucrainean, deşi aceasta era o fostă proprietate românească, anexata în timpul Uniunii Sovietice, fără să existe măcar documente legale suficiente în acest sens.

Lucrarea abordează, pentru prima dată după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, un subiect deosebit de important şi de mare actualitate, problematica protecţiei mediului, prin analiza modului în care această ramură a dreptului realizează concordanţa între necesităţile dezvoltării durabile şi restricţiile impuse de normele interne şi internaţionale, dar şi în raport cu aşteptările umanităţii.

Lucrarea se prezintă ca un elaborat coerent, o abordare logică, având un caracter cuprinzător, interdisciplinar şi multidisciplinar, tematica fiind analizată nu numai sub aspectul dreptului mediului, precum şi sub aspect istoric, filosofic şi altele.

În sfârşit, "Dreptul mediului" reprezintă un demers de o deosebită valoare ştiinţifică, original în literatura de specialitate din România, reuşind să completeze un gol în publicaţiile de profil, fiind de un real interes atât cercetătorilor din domeniu, cât şi celor care activează în planul activităţilor practice.

Lucrarea „Dreptul Uniunii Europene”, aflată la a 3-a ediţie, prezintă, într-o abordare concisă, instituţiile, principiile şi mecanismele de funcţionare a sistemului juridic instituit prin Tratatul asupra Comunităţii Europene şi prin Tratatul privind Uniunea Europeană.

Volumul, revăzut şi adus la zi, cuprinde o analiză riguroasă a dreptului comunitar primar, a jurisprudenţei Curţii de Justiţie, dar şi a legislaţiei comunitare secundare, precum şi a ultimelor evoluţii din materia dreptului comunitar, inclusiv o sinteză a principalelor elemente de noutate introduse prin Tratatul de la Lisabona.

Cartea este un instrument util adresat studenţilor şi practicienilor din domeniul juridic care doresc să îşi însuşească un set de cunoştinţe fundamentale, indispensabile pentru înţelegerea acestui domeniu complex al dreptului.

Tratatul internaţional reprezintă acordul dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, modifica sau stinge normele existente.

Tratatele încheiate de state, ca subiecte de drept internaţional sunt guvernate, din punct de vedere al procedurilor de încheiere, executare, încetare, de prevederile Convenţiei privind dreptul tratatelor de la Viena. Aşa cum am văzut, în principiu, tratatele produc efecte numai faţă de părţi (principiul efectului relativ). Art. 34 din Convenţia de la Viena prevede că „un tratat nu creează nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul său). Prin expresia „efecte faţă de terţi” se înţeleg numai drepturi şi obligaţii ce pot rezulta, dintr-un tratat anume, faţă de terţi (nu avantaje, dezavantaje, interese, etc.). Relativitatea efectelor tratatelor se exprimă prin principiul „pacta sunt servanda”.

La baza efectului relativ stă principiul egalităţii suverane.

Condiţiile prin care statele pot dobândi drepturi în temeiul unor tratate la care nu sunt părţi (art. 38 din Convenţia de la Viena);

a. - dacă părţile la tratat înţeleg să confere un drept fie statului terţ, sau unui grup de state căruia acesta aparţine, fie tuturor statelor;

b. - dacă statul terţ consimte. Conform al. 2 al art. 36 „consimţământul este prezumat în lipsa unei indicaţii contrare”, deci poate fi tacit.

Exemple: Tratatul de la Versailles (drepturi pentru Danemarca şi Elveţia); art. 35, Carta O.N.U. (se conferă statelor membre dreptul de a supune spre rezolvare diferende Consiliului de Securitate ori A.G. a O.N.U.). Condiţia prin care pentru state pot rezulta obligaţii din tratatele la care nu sunt părţi (art. 35 din Convenţia de la Viena): părţile la tratat să fi înţeles să creeze o asemenea obligaţie prin dispoziţiile tratatului; statul terţ să accepte în mod expres şi în scris.

S-a apreciat ca prin realizarea acestor condiţii se creează de fapt un acord colateral între statele-părţi şi terţi. În doctrină se mai susţine, cum am artătat deja pe parcursul lucrării de faţă, că anumite tratate, care creează regimuri juridice obiective (drepturi şi obligaţii opozabile „erga omnes”) fac excepţie de la regimul relativ: prin care se stabilesc regimuri teritoriale; prin care se fixează statute de neutralitate; prin care se creează un anumit regim pentru cai de comunicaţie internaţionale; tratatele multilaterale prin care se înfiinţează o organizaţie internaţională.

Cartea de faţă îşi doreşte să aducă lumină, atât publicului larg cât şi celor cu activităţi legate direct de fenomenul comunitar, cu privire la unul dintre cele mai importante aspecte ale Uniunii, sistemul său instituţional. Pentru a realiza acest lucru am structurat prezentarea pe mai multe capitole, unul cu privire la modul în care Uniunea s-a dezvoltat de la începuturi şi până în prezent, altul în care se tratează caracteristicile generale ale sistemului instituţional comunitar şi, apoi, câte unul pentru fiecare dintre instituţiile care fac parte din acest sistem, astfel cum a fost el redesenat de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, respectiv 1 decembrie.

În cadrul prezentării fiecărei instituţii s-a încercat cuprinderea cât mai multor aspecte, de la modul în care e organizată, la modul de funcţionare sau atribuţiile sale, însă s-a insistat şi pe prezentarea personalului care face parte din conducere, considerându-se că acesta, de multe ori, ajunge să reprezinte mult mai mult pentru caracteristicile vieţii unui organism decât litera unui Tratat sau Regulament de Funcţionare. În acelaşi timp am dorit să prezentăm şi exemple concrete din modul în care aceste instituţii au fost implicate în viaţa Uniunii, pentru a trece dincolo de discursul pur teoretic, în zona practicii de zi cu zi.

Lucrarea "Integrarea Romaniei in structurile Uniunii Monetare Europene" reprezintă o contribuţie valoroasă în plan teoretic şi metodologic, cu referire la importanţa, realizările şi perspectivele monedei unice europene.

TITLU EPUIZAT!

Lucrarea "Integrarea Romaniei in U.E. O viziune ortodoxa" se doreste a fi o atentionare in ceea ce priveste valorile pe care la detinem prin cultura si credinta poporului nostru si pe care nu ar trebui sa le pierdem, ci sa continuam sa le afirmam in Uniunea Europeana.

Necesitatea integrarii in structurile europene este afirmata de majoritatea institutiilor din tara noastra si chiar de majoritatea cetatenilor romani. Acest fenomen va avea un impact major asupra identitatii noastre nationale din punct de vedere economic, politic, juridic si chiar cultural.

In Europa exista un consens conform caruia stabilitatea democratiei, dezvoltarea societatii civile in conditiile respectarii drepturilor omului si raspunsurile la provocarea postmodernismului nu depind numai de buna guvernare a statului, ci si de virturile cetatenesti: solidaritate, angajare, participare, respect, toleranta, responsabilitatea asupra propriilor fapte, responsabilitatea in ceea ce priveste binele societatii si chiar al omenirii.

TITLU EPUIZAT!

Legislatie comunitara privind proprietatea intelectuala

În prezent, poate cel mai vizibil beneficiu adus de integrare pentru omul obişnuit este libera circulaţie în spaţiul comunitar. Un adevărat salt de uriaş de la regimul de acum două decenii, în care dorinţa de a trece graniţa rămânea la stadiul de vis pentru majoritatea cetăţenilor, la cel actual în care singurul document necesar pentru a intra pe teritoriul majorităţii statelor membre UE este Cartea de identitate.

Concret, Manualul Uniunii Europene, aflat la cea de-a patra editie a sa, își propune, printr-un limbaj facil, să se constituie într-un instrumentutil atât pentru teoreticienii, cât și pentru practicienii domeniului. Având în vedere faptul că informația oferită cu privire la Uniunea Europeană este foarte generoasă, dar, de cele mai multe ori, controversată, din cauza confuziilor înregistrate cu privire la utiliyarea diverșilor termeni, lucrarea prezintă și analizează principalele probleme cu care s-ar putea confrunta toți cei care doresc o cunoaștere a materiei. Astfel, începând cu preyentarea contextului internațional care a condus la apariția Comuniăților Europene, cercetarea pune accent pe o serie de delimitări de ordin conceptual: instituțiile Uniunii Europene, personalitatea juridică a acesteia, politicile pe care se fundamentează Uniunea, obiectivele acesteia etc. Desăvârșirea volumului s-a realiyat în aprilie 2010, astfel încât aceasta oferă informații actualiyate până la data sus-menționată.

Tratatul internaţional reprezintă acordul dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, modifica sau stinge normele existente. Tratatele încheiate de state, ca subiecte de drept internaţional sunt guvernate, din punct de vedere al procedurilor de încheiere, executare, încetare, de prevederile Convenţiei privind dreptul tratatelor de la Viena.

Dintre diferitele cazuri, în care un tratat poate să nu-şi producă efectele, un rol important joacă nulitatea tratatului, sancţiune specifică tratatelor care au fost încheiate cu nerespectarea normelor de drept. Nulitatea tratatelor va avea efect retroactiv, în sensul că, se va considera că acesta nici nu există din punct de vedere juridic. Pentru a produce efecte, nulitatea trebuie să fie constatată şi nu declarată de una din părţi.

Nulitatea, conform Convenţiei de la Viena, poate fi relativă şi absolută, fiecare din aceste două forme având un regim juridic diferit.

Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al cărui consimţământ a fost viciat, şi ea poate fi ulterior acoperită prin confirmare, de către acelaşi stat. Sunt sancţionate cu nulitate relativă viciile de consimţământ rezultând din: violarea dispoziţiilor dreptului intern privitoare la competenţa de a încheia tratate, eroare, dol şi coruperea reprezentantului statului.

Pe de altă parte nulitatea absolută sancţionează viciile de consimţământ rezultând din constrângerea exercitată asupra statului sau reprezentantului său. Ea mai afectează tratatele care contravin unei norme de jus cogens. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat parte la tratat, nu numai de statul victimă, şi chiar din oficiu de către o instanţă internaţională.

Cauzele de nulitate privesc, aşadar, următoarele aspecte:

 nulitatea tratatelor care contravin unei norme de jus cogens, care îşi are reglementarea în art. 53 al Convenţiei de la Viena, potrivit căruia, “este nul orice tratat care în momentul încheieri sale vine în contradicţie cu norma imperativă a dreptului internaţional general”. Dacă statele încheie un astfel de tratat el va fi lovit de nulitate din momentul încheierii sale.

 nulitatea tratatelor ca urmare a unor vicii de consimţământ, vicii care se referă la violarea prevederilor dreptului intern privind competenţa de a încheia tratate, eroarea, dolul şi coruperea reprezentantului unui stat străin. Această formă de nulitate trebuie să se refere la încălcarea unor norme, de regulă constituţionale, privind ratificarea, aprobarea tratatelor, pentru a-şi produce efectele.

Având o tematică extrem de actuală, lucrarea prezintă o analiză a principalelor obiective, instrumente, mecanisme, realizări şi perspective ale Politicii Europene de Vecinătate. Având în vedere apariţia acestei politici în anii 2003-2004, tema de cercetare suscită interesul cititorului, permanentele schimbări la nivel european în ceea ce priveşte conturarea şi consolidarea acestei noi politici transformând cercetarea iniţiată de autoare într-un demers extrem de complex.

Analiza şi urmărirea în dinamică a documentelor oficiale, a discursurilor factorilor implicaţi în construirea acestei politici, prezentarea detaliată a proiectelor Uniunii Europene privind vecinătatea sa estică şi sudică, consideraţiile autoarei pe marginea unor concepte precum transferul de norme şi standarde, diplomaţia transformaţională, condiţionalitatea, influenţele cu caracter interguvernamental, rolul şi contribuţia României în conturarea şi consolidarea acestei politici de vecinătate, precum şi concluziile argumentate ale întregii lucrări oferă valoare adăugată rezultatelor cercetării autoarei.

Teoriile integrării europene fac distincţie între integrarea formală, care se referă la ansamblul normativ, al reglementărilor, în primul rând, de ordin juridic şi integrarea informală, care desemnează dinamica producţiei şi pieţei, politicile europene din toate domeniile convenite desfăşurate prin forţa mecanismelor create.

Tratatul de drept comunitar examineaza exhaustiv problematica institutiilor, mecanismelor si politicilor Uniunii Europene, fiind evidentiate elementele esentiale ale legislatiei comunitare, inclusiv reformele legislative importante.

In sustinerea demersului sau, autorul recurge la un numar mare de solutii jurisprudentiale ale instantelor europene, importante pentru intelegerea diverselor probleme aparute in aplicarea dreptului comunitar, precum si la puncte de vedere exprimate in literatura juridica romaneasca si straina de specialitate.

Lucrarea se adreseaza unei largi sfere de cititori, incluzand practicienii dreptului, interesati sau preocupati de aspectele integrarii europene – magistrati, avocati, consilieri juridici, functionari publici din administratia centrala si locala, specialisti si experti in domeniu –, cadrele didactice de specialitate din invatamantul superior juridic, administrativ, economic si de stiinte politice, cercetatorii si, nu in ultimul rand, studentii din aceste domenii.

TITLU EPUIZAT!

Ediţia 1 a lucrării, coordonată de judecător Diana Ungureanu, conţine versiunile consolidate ale Tratatului privind Uniunea Europeană, Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, cu modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Pentru a-şi valorifica întregul potenţial, Uniunea Europeană trebuie să se modernizeze şi să introducă reforme. Uniunea extinsă la 27 de state membre funcţionează după reguli elaborate pentru o Uniune formată din 15 ţări. În ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziţie şi pentru a-şi întări capacitatea de a acţiona. În acelaşi timp, se acordă din ce în ce mai mult sprijin conlucrării în cadrul UE în domenii care ne afectează pe toţi, cum ar fi schimbările climatice, securitatea energetică şi terorismul internaţional.

Având în vedere faptul că UE a evoluat şi responsabilităţile sale s-au modificat, este de la sine înţeles că trebuie actualizat modul în care funcţionează Uniunea. Printre îmbunătăţirile binevenite introduse de tratat se numără punerea la dispoziţia UE a mijloacelor necesare pentru a face faţă provocărilor lumii actuale.

Există trei motive fundamentale care stau la baza Tratatului de la Lisabona: o mai mare eficienţă în procesul de luare a deciziilor, mai multă democraţie prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European şi parlamentelor naţionale şi o mai mare coerenţă pe plan extern. Toate acestea vor permite UE să promoveze mai bine interesele cetăţenilor săi, zi de zi.

Totodată, Tratatul de la Lisabona va căuta să consolideze capacitatea Uniunii de a acţiona, prin ameliorarea coerenţei acţiunilor externe, lărgirea gamei de politici interne, obţinerea de rezultate şi realizări politice mai eficiente din punctul de vedere al cetăţenilor şi modernizarea instituţiilor, astfel încât acestea să garanteze funcţionarea unei Uniuni cu 27 de state membre.

Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii Europene şi o poziţie mai puternică şi mai coerentă pe plan extern, combinând funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate cu cea de Vicepreşedinte al Comisiei. De asemenea, va fi creat un Serviciu european pentru acţiune externă care îl va sprijini pe noul Reprezentant în realizarea dublei sale misiuni şi va ameliora asistenţa diplomatică şi consulară oferită cetăţenilor care călătoresc în ţări terţe. Tratatul de la Lisabona răspunde îngrijorărilor exprimate de cetăţenii europeni.

De exemplu, Tratatul reflectă fidel angajamentul politic de a face faţă celor două provocări interdependente, schimbările climatice şi politica energetică. Pentru prima dată, tratatele vor cuprinde o secţiune dedicată energiei care stabileşte următoarele obiective pentru politica Uniunii din acest sector: buna funcţionare a pieţei energiei, în special în ceea ce priveşte aprovizionarea cu energie şi promovarea eficienţei energetice şi a economiei de energie şi dezvoltarea unor surse de energie noi şi regenerabile .

Au fost create noi posibilităţi pentru a aborda, de exemplu, efectele transfrontaliere ale sănătăţii publice şi aspecte legate de protecţia civilă şi pentru a sprijini activităţile transfrontaliere în domeniul sportului. Tratatul de la Lisabona plasează libertatea, justiţia şi securitatea în centrul priorităţilor sale. Uniunea Europeană va putea să acţioneze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac contrabandă la frontiere, să promoveze şi să sprijine acţiunea în domeniul prevenirii criminalităţii şi să ajute la combaterea terorismului prin îngheţarea activelor.

De asemenea, Tratatul confirmă angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigraţia. Tratatul de la Lisabona va conţine, de asemenea, o „clauză de solidaritate” potrivit căreia Uniunea şi statele membre vor acţiona împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului.

TITLU EPUIZAT!

Volumul "Uniunea Europeana in cautarea viitorului. Studii europene" propune cititorului parcurgerea celor mai importante momente si decizii politice europene din ultimii sase ani, consacrate reformei institutiilor UE, care a avut drept obiectiv adaptarea functionarii Uniunii cu 27 sau mai multi membri la sfidarile secolului XXI.

Lucrarea surprinde de o maniera cronologica, de la debutul lucrarilor Conventiei privind Viitorul Europei, la 28 februarie 2002, si pâna la semnarea Tratatului de la Lisabona, la 13 decembrie 2007, elementele de noutate juridica si inovatiile institutionale care au permis armonizarea unor pozitii ce pareau ireconciliabile, dar si motivatiile politice ale principalilor actori implicati – statele membre UE, Comisia Europeana, Parlamentul European si Secretariatul General al Consiliului.

Lucrarea "Uniunea Europeana. Constructie. Reforma. Institutii. Drept" , aflata la a doua editie, se adreseaza studentilor, dar si publicului larg, oferind un real spijin în întelegerea procesului de constructie a Uniunii Europene si a destinului devenirii României ca parte a acestui întreg.

TITLU EPUIZAT!

Aderarea României în Uniunea Europeana ca membru cu drepturi depline impune cu necesitate familiarizarea publicului român cu specificul mecanismelor de decizie europene.

Lucrarea „Uniunea Europeana: institutii si mecanisme” trateaza succint premisele si evolutia integrarii europene, institutiile comunitare europene, modul lor de functionare, precum si viitorul Europei unite, fiind destinata atât studentilor si masteranzilor de la specializarea Administratie publica a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj Napoca, altor studenti interesati, cât si publicului larg, dornic sa cunoasca istoria, realitatile si tendintele evolutive ale Uniunii Europene.

VA RECOMANDAM: